Între dorința mea și așteptările mamei: Povestea Evei

— Eva, nu mai am răbdare! Dacă nu te hotărăști să faci un copil, să știi că nu vei primi nimic de la mine! Nici casa, nici pământul, nimic!
Vocea mamei răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Mă uit la ea, cu mâinile strânse în poală, simțind cum inima îmi bate nebunește. Tata stă pe marginea canapelei, cu privirea în pământ, ca și cum ar vrea să dispară.
— Mamă, te rog… Nu pot să fac un copil doar pentru că vrei tu. Nu sunt pregătită. Nu e momentul meu!
— Nu ești pregătită?! Ai treizeci și patru de ani, Eva! Toate colegele tale din liceu au deja doi-trei copii! Ce vrei să faci, să rămâi singură toată viața? Să mori cu pisicile?
Mă simt mică, sufocată de reproșuri. Îmi vine să fug, dar știu că dacă plec acum, discuția asta va reveni iar și iar.
— Nu vreau să fiu mamă doar ca să bifez o rubrică pe lista ta de așteptări. Vreau să fiu fericită, mamă!
— Fericirea ta e o prostie modernă! Pe vremea mea nu exista „fericire”, exista familie!
Tata oftează și se ridică încet:
— Lenuța, las-o să-și trăiască viața cum vrea ea…
— Taci, Gheorghe! Tu ai fost mereu prea moale cu ea! De-aia am ajuns aici!
Mă ridic și eu. Simt că dacă mai stau o secundă, o să izbucnesc în plâns.
— Plec. Nu pot vorbi acum…
Ies pe ușă cu pași grăbiți, lăsând în urmă mirosul de ciorbă și sunetul vocii mamei care încă mă ceartă. Pe stradă, aerul rece mă trezește puțin. Îmi sun prietena cea mai bună, Irina.
— Eva, iar te-a luat la rost?
— Da… De data asta a zis că mă dezmoștenește dacă nu fac un copil cât mai repede.
— Doamne… Dar tu ce vrei?
— Sincer? Nu știu. Uneori mă gândesc că poate ar trebui… dar nu simt că e momentul. Și nici nu vreau să fac ceva atât de important doar ca să-i fac ei pe plac.
Irina oftează la telefon:
— E viața ta, Eva. Dar știi cum sunt părinții noștri… Pentru ei, familia e totul. Și moștenirea… e ca un fel de garanție că ai făcut ce trebuie.
Ajung acasă și mă prăbușesc pe canapea. Privesc tavanul și mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-a făcut mama pentru mine: a muncit la două slujbe ca să pot merge la facultate la București, a renunțat la vacanțe ca să-mi plătească chiria când eram studentă… Știu că mă iubește, dar iubirea ei e ca o menghină care mă strânge tot mai tare.
A doua zi primesc un mesaj: „Sper că te-ai gândit bine la ce ți-am spus. Nu vreau să mor fără să-ți văd copilul.”
Mă apucă plânsul. Îmi amintesc cum mama îmi citea povești când eram mică și cum mă ținea de mână când mergeam la doctor. Dar acum simt că între noi s-a ridicat un zid uriaș.
La serviciu nu mă pot concentra deloc. Colega mea, Mihaela, observă:
— Eva, ce ai? Pari abătută…
Îi povestesc totul printre suspine. Mihaela oftează:
— Știi câte femei trec prin asta? Mama mea mi-a zis că dacă nu fac un copil până la treizeci de ani, nu mai are ce vorbi cu mine! E o presiune imensă… Dar până la urmă, tu trebuie să trăiești cu decizia ta, nu ea.
Seara mă sună tata:
— Eva… Mama e supărată rău. Zice că dacă nu te hotărăști până la Crăciun, merge la notar și schimbă testamentul… Eu nu pot s-o opresc… Dar vreau să știi că orice ai alege, eu sunt aici pentru tine.
Mă simt sfâșiată între două lumi: una în care trebuie să fiu „fata bună”, care face tot ce i se cere, și alta în care încerc să-mi găsesc propriul drum. Prietenul meu, Vlad, încearcă să mă susțină:
— Eva, eu te iubesc oricum. Dacă vrei copil, îl facem împreună când simți tu că e momentul. Dacă nu vrei niciodată, rămânem noi doi și atât! Dar nu lăsa pe nimeni să-ți dicteze viața!
Îl privesc și simt o liniște ciudată. Poate că Vlad are dreptate… Dar cum să-i explic mamei mele că lumea s-a schimbat? Că fericirea nu se măsoară în numărul de copii sau în moșteniri? Că poate vreau altceva decât a vrut ea?
În noaptea aceea visez că sunt din nou copil și mama mă ține în brațe. Mă trezesc plângând și îmi dau seama cât de mult îmi doresc ca ea să fie mândră de mine – dar pentru cine sunt eu cu adevărat, nu pentru cine vrea ea să fiu.

A doua zi îi scriu o scrisoare lungă mamei mele. Îi spun tot ce simt: frica de a o pierde, dorința de a fi acceptată așa cum sunt, nevoia de libertate și iubire necondiționată. O las pe masa din bucătărie când merg s-o vizitez duminică.

Când citește scrisoarea, mama plânge pentru prima dată în fața mea după mulți ani.

— Eva… Eu doar vreau să fii fericită… Dar mi-e frică să nu rămâi singură…

O iau în brațe și îi spun:

— Mamă, singurătatea nu vine din lipsa unui copil. Vine din lipsa iubirii adevărate.

Nu știu dacă am rezolvat ceva sau dacă rănile dintre noi se vor vindeca vreodată complet. Dar pentru prima dată simt că am avut curajul să fiu sinceră.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem propriul drum? Voi ce ați face în locul meu?