Între doliul unei mame și zidul unei nurori: Povestea Evei

— Nu-mi vei dicta niciodată cum să-mi cresc copilul! Ai înțeles?

Cuvintele Irinei au răsunat în bucătăria noastră, tăioase ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Era prima dată când cineva ridica tonul la mine în casa pe care o construisem cu atâta trudă, după ce soțul meu, Mihai, murise într-un accident de mașină. Radu, fiul meu, era tot ce-mi rămăsese. Pentru el am trăit, pentru el am renunțat la vise, la ieșiri, la orice bucurie personală. L-am crescut singură, cu teamă și speranță, cu nopți nedormite și zile de muncă istovitoare la școală, unde predam limba română.

Când Radu a adus-o acasă pe Irina, am încercat să o primesc cu brațele deschise. Era frumoasă, deșteaptă, dar mereu cu o privire rece, evaluativă. Am simțit de la început că nu mă place, dar am pus asta pe seama timidității. Radu era fericit, iar asta conta cel mai mult pentru mine. Am acceptat să locuiască la noi, deși știam că două femei sub același acoperiș nu e niciodată ușor. Dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt străină în propria casă.

Primele luni au fost pline de mici tensiuni. Irina nu suporta să-i spun cum să gătească sau să facă ordine. Odată, când am încercat să-i arăt cum se face ciorba de perișoare, mi-a spus sec:

— Mulțumesc, Eva, dar prefer să gătesc în felul meu.

Am zâmbit forțat, dar în sufletul meu s-a născut o rană. Radu încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori tăcea, lăsându-ne să ne consumăm în tăcere. Apoi a venit vestea că Irina e însărcinată. Am fost fericită, am început să visez la zilele când voi ține nepoata în brațe, când îi voi cânta leagăn și îi voi povesti despre bunicul ei.

Dar după naștere, Irina s-a schimbat și mai mult. Nu mă lăsa să mă apropii de micuța Ana. Orice sfat pe care îl dădeam era întâmpinat cu suspiciune sau ironie:

— Nu mai suntem în anii ’80, Eva. Acum se face altfel.

Mă simțeam inutilă, de parcă tot ce știam despre viață nu mai conta. Radu era prins între noi, tot mai absent, tot mai obosit. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, a plecat să se plimbe cu mașina. Nu s-a mai întors niciodată. Un șofer beat l-a lovit în plin. Lumea mea s-a prăbușit. Am urlat de durere, am căzut în genunchi lângă sicriu și am simțit că nu mai am pentru ce trăi.

După înmormântare, casa a devenit un câmp de bătălie tăcută. Irina nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Își petrecea timpul cu Ana în camera lor, iar eu rătăceam ca o fantomă printre amintiri. Într-o zi, am încercat să-i spun că aș vrea să o ajut cu fetița, să-i fiu aproape, dar ea m-a privit cu ochii goi:

— Eva, nu-mi vei dicta niciodată cum să-mi cresc copilul! Ai înțeles?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mă întrebam unde am greșit. Am dat totul pentru Radu, am încercat să fiu o mamă bună, să nu-i lipsească nimic. De ce mă urăște Irina? De ce mă ține departe de Ana?

Zilele au trecut greu. Am început să mă simt ca o povară. Prietenele mă sunau, dar nu aveam putere să vorbesc. Mama mea îmi spunea mereu:

— Lasă-le, fată, să-și trăiască viața. Tu ai făcut destul.

Dar cum să las? Ana era sânge din sângele meu. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Irinei că vreau să mă mut la sora mea, la Ploiești. S-a uitat la mine fără nicio emoție și a spus:

— Fă cum crezi.

Am împachetat câteva haine și am plecat. În tren, privind pe geam, am simțit că mi s-a smuls inima din piept. Ajunsă la sora mea, am încercat să-mi găsesc liniștea, dar gândul la Ana nu-mi dădea pace. Îi trimiteam cadouri de ziua ei, dar nu primeam niciun răspuns. Odată, am sunat și mi-a răspuns Irina:

— Ana nu are nevoie de nimic de la tine.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să merg la biserică, să mă rog pentru sufletul lui Radu și pentru împăcarea cu Irina. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. Am încercat să vorbesc cu un psiholog, să înțeleg unde am greșit. Mi-a spus că uneori, oricât ai da, nu primești nimic înapoi.

Acum, la 62 de ani, stau singură într-o cameră mică, cu pozele lui Radu pe noptieră și cu o păpușă pe care i-am cumpărat-o Anei și pe care nu a primit-o niciodată. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun sens. Dacă dragostea de mamă poate fi vreodată prea multă. Sau dacă, poate, am greșit crezând că pot controla fericirea copilului meu.

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: ce ați fi făcut voi în locul meu? Cum poți să mergi mai departe când tot ce ai iubit ți-a fost luat?