Între datorii și iertare: Povestea unei mame singure din București

— Nu înțeleg de ce nu poți să-l ierți, Irina! Pentru copil, măcar… Gândește-te la Maria, are nevoie de un tată!
Vocea doamnei Stancu răsuna în bucătăria mea mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a patra oară luna asta când venea să-mi țină morală.

— Doamnă Stancu, vă rog… Nu mai pot. Nu după tot ce s-a întâmplat. Nu după ce m-a lăsat cu datorii și cu Maria bolnavă, fără să-i pese dacă avem ce mânca sau nu.

Ea oftează teatral, își strânge poșeta la piept și mă privește cu ochii aceia judecători, de parcă eu aș fi vinovată că fiul ei a fugit cu alta și ne-a lăsat de izbeliște.

— Toți bărbații mai greșesc, Irina! Dar familia e familie. Să nu uiți asta!

Îmi mușc buza și mă ridic să deschid geamul. Aerul rece de februarie îmi taie respirația, dar prefer frigul decât căldura sufocantă a reproșurilor ei. Maria doarme în camera alăturată, cu obrajii roșii de la febră. M-am împrumutat la vecina de la trei ca să-i cumpăr antibioticele. Salariul meu de casieră la supermarket nu acoperă nici jumătate din cheltuieli, iar ratele la bancă mă sufocă.

Mihai, fostul meu soț, nu a mai dat niciun semn de patru luni. Ultima dată când l-am văzut, mi-a lăsat pe masă o hârtie cu datoriile pe care le făcuse fără știrea mea – credite rapide pentru pariuri sportive. Am plâns toată noaptea atunci, cu Maria în brațe, întrebându-mă unde am greșit.

— Irina, nu vreau să mă amestec, dar băiatul meu te iubește. A făcut o prostie, dar se poate repara totul. Să nu fii încăpățânată!

M-am întors spre ea cu o furie mocnită:

— Dacă mă iubea, nu mă lăsa să mă descurc singură! Dacă mă iubea, nu dispărea fără să-și vadă copilul!

A tăcut o clipă, apoi s-a ridicat brusc:

— O să regreți! Copilul tău o să crească fără tată și o să te învinovățească pe tine!

Ușa s-a trântit după ea. Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătând nebunește și lacrimile curgând șiroaie. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în pumni. M-am gândit la mama mea, care a murit când aveam 16 ani și la tata, care s-a stins la scurt timp după aceea. N-am avut niciodată pe cineva care să mă apere sau să-mi spună că va fi bine.

Seara târziu, când Maria s-a trezit plângând de durere în gât, am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— O să fie bine, puiule. Mami e aici.

În zilele următoare, am încercat să evit orice contact cu doamna Stancu. Dar ea nu s-a lăsat. A venit la grădiniță, a sunat educatoarea să întrebe dacă Maria e tristă fără tatăl ei. A început să-i trimită mesaje lui Mihai cu poze cu Maria bolnavă, sperând că îl va impresiona.

Într-o seară, când tocmai adormisem lângă Maria, am primit un mesaj de la Mihai: „Putem vorbi? Mama zice că ai nevoie de ajutor.”

Am stat mult pe gânduri înainte să-i răspund. Într-un final, i-am scris: „Ajutorul tău ar fi fost bun când aveam nevoie de el. Acum ne descurcăm singure.”

A doua zi a venit la ușă. Arăta obosit, tras la față. S-a uitat la mine ca un câine bătut.

— Irina… Îmi pare rău. Am greșit mult. Dar vreau să încerc să repar ceva.

— Nu poți repara totul cu un simplu „îmi pare rău”. Ai idee prin ce am trecut?

A tăcut și s-a uitat la podea.

— Mama zice că ar trebui să ne împăcăm pentru Maria…

— Mama ta nu știe nimic despre ce înseamnă să fii mamă singură! Să te trezești noaptea speriată că nu ai bani de lapte sau medicamente! Să te rogi să nu se îmbolnăvească copilul pentru că nu ai cu cine-l lăsa dacă trebuie să mergi la muncă!

Mihai a încercat să se apropie de Maria, dar ea s-a ascuns după mine. Nu-l mai recunoștea.

— Dă-mi voie să fiu din nou tatăl ei…

— Tatăl ei? Tatăl ei n-ar fi fugit! Tatăl ei ar fi stat lângă noi!

Am simțit cum mi se rupe sufletul văzându-l atât de pierdut și totuși… nu puteam uita nopțile de groază când nu știam dacă o să avem ce mânca a doua zi.

În zilele ce au urmat, presiunea din partea fostei soacre a crescut. Vecinii au început să șușotească: „Săraca Irina… Oare n-ar fi mai bine pentru copil dacă s-ar împăca?”

Dar eu știam că liniștea noastră e mai importantă decât aparențele sau gura lumii. Am început să caut un al doilea job – curățenie la o firmă micuță din cartier. Seara făceam teme cu Maria și îi citeam povești ca să uite de lipsa tatălui.

Într-o zi, am găsit pe masă un desen făcut de ea: „Eu și mami”. Am plâns iar – dar de data asta de bucurie că suntem împreună și că am reușit să supraviețuim.

Uneori mă întreb dacă nu cumva greșesc ținând-o pe Maria departe de tatăl ei. Dar apoi îmi amintesc cât am luptat ca să-i ofer siguranță și dragoste necondiționată.

Oare câte femei ca mine mai sunt în România? Câte dintre noi trebuie să aleagă între demnitate și compromis? Ce ați face voi în locul meu?