Între Datorii și Dragoste: Povestea Unei Mame Împărțite

— Irina, nu mai am pe nimeni! Dacă nu mă ajuți tu, mă dau afară din casă! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna în telefon cu disperare. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna plângând. Mă uitam la Mara, fetița mea de opt ani, care stătea pe covor cu caietul de teme în față și mă privea cu ochi mari, întrebători.

— Mami, vii să mă ajuți la matematică? a șoptit ea, dar vocea Lidiei acoperea totul.

— Irina, te rog! Nu mai am pe nimeni! Dacă nu plătesc rata la bancă până vineri, pierd totul!

Am închis ochii. În mintea mea se derulau imagini cu apartamentul meu cu două camere, moștenit de la bunica. Era singurul lucru pe care-l aveam doar pentru mine. Dar soțul meu, Vlad, insista că apartamentul lui, deși mai mic, era mai bun pentru închiriat. Așa că am decis să-l dăm pe al meu la vânzare. Banii urmau să acopere datoriile Lidiei.

— Vlad, nu pot să cred că facem asta! am izbucnit într-o seară, după ce Mara adormise.

— Irina, e mama mea! Nu pot s-o las pe drumuri. Și-apoi, apartamentul tău oricum era prea departe de școală. O să ne descurcăm.

Dar nu ne descurcam. După ce am vândut apartamentul și am plătit datoriile Lidiei, am rămas cu nimic. Chiria din apartamentul lui Vlad abia ne ajungea pentru facturi. Mara devenea tot mai retrasă. Într-o zi, am găsit-o plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Toți copiii au mamele lor la serbare… Tu niciodată nu vii. Mereu ești la bunica Lidia sau la bancă…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Cine eram eu? O fiică bună pentru soacra mea? O mamă absentă pentru Mara?

Într-o seară, Vlad a venit acasă abătut.

— Mama vrea să se mute la noi… Zice că nu mai poate sta singură.

— Vlad! Avem doar două camere! Unde o să stea Mara?

— O să ne descurcăm… poate Mara poate împărți camera cu noi o vreme.

Mara a auzit discuția și a început să plângă.

— Nu vreau să împart camera! Vreau să am locul meu!

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. M-am dus la Lidia a doua zi.

— Doamnă Lidia, vă rog… Am făcut tot ce am putut pentru dumneavoastră. Dar Mara are nevoie de mine. Nu pot să fiu și mama ei și fiica dumneavoastră în același timp.

Lidia m-a privit cu ochi reci.

— Dacă nu mă ajuți tu, cine să mă ajute? Vlad e băiatul meu, dar tu ești femeia casei!

Am plecat de acolo tremurând. Pe drum spre casă mi-am amintit de mama mea. Murise când eram mică și bunica mă crescuse singură. Mi-am promis atunci că Mara nu va simți niciodată lipsa mamei ei. Și totuși…

În acea noapte, Mara s-a strecurat în patul meu.

— Mami, tu mă mai iubești?

Am izbucnit în plâns.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Dar uneori nu știu cum să fac să fie bine pentru toți…

A doua zi am luat o decizie. Am vorbit cu Vlad.

— Vlad, trebuie să alegem: ori continuăm să trăim pentru datoriile mamei tale, ori trăim pentru copilul nostru. Eu nu mai pot așa.

Vlad a tăcut mult timp.

— Știu că ai dreptate… Dar dacă mama pățește ceva?

— Și dacă Mara pățește ceva? Dacă o pierdem pe drum?

Am început să merg cu Mara la psiholog. Am încercat să petrec mai mult timp cu ea, chiar dacă asta însemna să refuz cererile Lidiei sau să-i spun lui Vlad că nu pot fi mereu salvatoarea familiei lui.

Lidia s-a supărat pe mine. A început să spună vecinilor că sunt o noră nerecunoscătoare. Dar eu am ales-o pe Mara.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Vlad încă se simte vinovat față de mama lui. Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de teamă că am făcut alegerea greșită.

Dar când Mara vine la mine și mă îmbrățișează fără motiv, știu că am făcut ce trebuia.

Oare câte mame sunt puse în situația de a alege între familia lor și familia partenerului? Oare sacrificiul pentru ceilalți merită dacă ne pierdem propriul copil pe drum?