Între datorii și dragoste: Povestea mea și a surorii mele

— Victor, nu mai insista! Apartamentul tău rămâne închiriat, ai înțeles? Avem nevoie de banii ăia! vocea mamei răsună tăios în bucătăria mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Mă uit la ea, încercând să-mi stăpânesc furia. E a treia oară luna asta când încerc să deschid subiectul.

Tata stă la masă, cu ochii în ziar, prefăcându-se că nu aude. Nora, sora mea mai mică, intră val-vârtej, cu ochii umflați de plâns și telefonul lipit de ureche. — Nu pot să cred că banca mi-a respins iar creditul! Ce o să fac acum? Mama sare imediat s-o îmbrățișeze, uitând complet de mine.

M-am obișnuit să fiu invizibil. De când Nora a început să aibă probleme cu banii — întâi un credit pentru mașină, apoi ratele la telefon, apoi chiria la garsoniera unde stă cu iubitul ei, Rareș — totul s-a învârtit în jurul ei. Eu? Eu am rămas băiatul bun care nu cere nimic. Apartamentul meu, moștenit de la bunica, e închiriat unei familii cu doi copii. Banii ajung direct la mama, care îi folosește să acopere găurile lăsate de Nora.

— Victor, tu ești băiat serios, ai serviciu stabil. Poți să mai aștepți. Nora are nevoie acum! îmi spune mama mereu, ca și cum viața mea ar fi pusă pe pauză până când sora mea își revine.

Dar nu-mi revin nici eu. Am 32 de ani și încă dorm în camera copilăriei mele, printre posterele vechi și rafturile cu cărți de liceu. Prietenii mei au familii, casele lor. Eu mă ascund de fiecare dată când mă sună chiriașii să-mi spună că s-a stricat centrala sau că au nevoie de o reparație. Nu pot să le spun că nici măcar nu am cheia apartamentului meu.

Într-o seară, după ce Nora a venit iar plângând că Rareș a pierdut locul de muncă și nu mai pot plăti chiria, am izbucnit:

— Dar până când? Până când trebuie să plătesc eu pentru greșelile voastre? Nu e corect!

Mama s-a uitat la mine ca la un străin.

— Victor, tu nu înțelegi! Ea e mai slabă, are nevoie de ajutor! Tu ai fost mereu puternic…

— Nu sunt puternic! Sunt doar invizibil!

Am ieșit trântind ușa și m-am dus pe jos până în parc. Am stat pe o bancă ore întregi, privind cum se sting luminile blocurilor. M-am gândit la tata — mereu tăcut, mereu absent. Poate și el a simțit la fel cândva.

A doua zi dimineață, Nora m-a așteptat în bucătărie.

— Îmi pare rău, Victor. Știu că nu e corect… Dar nu știu ce să fac. Dacă nu mă ajutați… o să ajung pe drumuri.

Am privit-o lung. Era tot copilul care venea la mine noaptea când îi era frică de întuneric. Dar acum întunericul era altfel — era frica de viitor.

— Poate ar trebui să-ți găsești un job stabil, Nora. Să nu te mai bazezi pe mama sau pe mine.

A izbucnit în plâns.

— Nu pot! Rareș zice că o să-și găsească ceva… Dar totul e atât de greu…

În ziua aceea am plecat la serviciu cu sufletul greu. La birou, colegii povesteau despre vacanțe și planuri de weekend. Eu mă gândeam doar la facturile care se adunau acasă și la senzația că trăiesc viața altcuiva.

Seara am primit un mesaj de la chiriași: „Domnule Victor, centrala s-a stricat din nou. Putem chema un instalator?”

Am simțit cum mă sufoc. Nu mai suportam să fiu prizonier în propria viață.

În weekend am încercat să vorbesc cu tata.

— Tată… tu ce părere ai? Crezi că e corect ce se întâmplă?

A oftat adânc și a dat din umeri.

— Mama ta decide… Eu nu mă bag.

Atunci am simțit că sunt singur împotriva tuturor.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care mi-a spus că sunt egoist și că „familia trebuie să se ajute” — am decis să merg la apartament fără să anunț pe nimeni. Am stat în fața ușii minute bune, ascultând râsetele copiilor dinăuntru. M-am simțit ca un hoț la propria casă.

Am plecat fără să bat la ușă.

În zilele următoare am început să caut soluții: poate să-mi găsesc o chirie ieftină undeva la periferie sau să plec din țară. Dar gândul că îi las pe ai mei cu toate problemele mă apăsa ca o piatră pe piept.

Nora a venit într-o zi cu o veste:

— Rareș a primit un job la o firmă de curierat! Poate reușim să ne descurcăm singuri de acum…

Mama era toată numai zâmbet.

— Vezi? Totul se rezolvă dacă avem răbdare!

Dar eu știam că nu e atât de simplu. Rănile rămân. Și întrebarea: cât valorează sacrificiul unui frate? Cât poți duce pentru ceilalți înainte să te pierzi pe tine?

Poate că familia e tot ce avem mai prețios — dar ce faci când prețul devine prea mare?

Voi ce ați face în locul meu? Ați continua să sacrificați totul pentru familie sau v-ați pune pe voi pe primul loc?