Între datorie și libertate: Povestea unei bunici din România

— Nu mai pot, Oana! Nu mai pot să fiu tot timpul la dispoziția ta! am izbucnit într-o după-amiază, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu. Oana stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă, iar copiii se jucau gălăgios în sufragerie.

— Dar ce-ți cer, mamă? Să stai cu copiii tăi, cu nepoții tăi! Ce fel de bunică ești dacă nu vrei să mă ajuți? a răspuns ea, ridicând tonul.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am 55 de ani, lucrez încă la brutărie, mă trezesc la 4 dimineața să ajung la muncă, iar când ajung acasă, îl găsesc pe Vasile, soțul meu, tot mai slăbit de boală. De multe ori nu apuc nici să mănânc liniștită, căci trebuie să-i dau medicamentele sau să-l ajut să se ridice din pat. Și totuși, Oana nu vede nimic din toate astea. Pentru ea, sunt doar mama care trebuie să fie acolo mereu.

Oana are 35 de ani și de câteva luni nu mai are serviciu. A fost concediată de la supermarketul unde lucra casieră și de atunci pare că nu-și mai găsește rostul. Soțul ei, Lucian, e plecat mai toată ziua pe șantier și vine acasă doar seara târziu. Nepoții mei, Daria și Vlad, au 5 și 7 ani — doi copii plini de energie care nu pot sta locului o clipă.

În ultimul timp, Oana mă sună aproape zilnic:

— Mamă, poți să vii azi la copii? Am o întâlnire pentru un posibil job.

— Mamă, te rog, Vlad are febră și nu știu ce să-i dau.

— Mamă, nu mai pot! Fără tine nu mă descurc!

De fiecare dată încerc să găsesc o soluție. Uneori mă duc direct de la muncă la ea, cu ochii roșii de oboseală. Alteori îi spun că nu pot, iar atunci începe scandalul. Ultima ceartă a fost cea mai grea. M-a făcut să mă simt vinovată pentru tot: că am muncit prea mult când era mică, că n-am fost destul de prezentă, că acum nu vreau să fiu bunica perfectă.

— Tu niciodată n-ai știut să fii mamă! Nici acum nu poți fi bunică! a țipat Oana.

Am simțit cum mi se frânge sufletul. Mi-am amintit de anii când eram tânără și alergam între două joburi ca să-i pot pune ceva pe masă. Vasile lucra atunci la combinat și era mereu plecat. Eu eram cea care trebuia să țină casa pe umeri. Oana a crescut cu cheia la gât și mereu mi-a reproșat asta.

— Dacă ai fi stat mai mult cu mine când eram mică, poate n-aș fi ajuns așa! mi-a spus într-o zi.

Dar eu n-am avut de ales. În anii ’90 era greu. Salariile mici, inflația mare… Am făcut tot ce am putut ca să-i fie bine. Acum însă simt că nu mai pot duce tot greul familiei pe umeri.

Într-o seară, după ce Oana a plecat trântind ușa și copiii au rămas plângând după ea, m-am așezat lângă Vasile pe pat.

— Maria, nu te mai consuma… Nu poți să le faci pe toate. Ai dreptul și tu la odihnă… mi-a spus el încet.

L-am privit cu ochii în lacrimi. Știam că are dreptate. Dar cum să-i explic Oanei că nu sunt o super-eroină? Că am nevoie și eu de timp pentru mine? Că mă doare spatele și mă dor sufletul?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă:

„Mamă,
Nu știu ce să mai fac cu viața mea. Mă simt singură și neputincioasă. Poate ai dreptate tu… Poate sunt prea slabă. Dar nu pot fără tine.
Oana”

Am plâns mult citind rândurile ei. Mi-am dat seama că nici ea nu e fericită. Poate că toată furia ei vine din frustrare și neputință. Poate că nici eu n-am știut mereu cum să fiu mamă…

În zilele următoare am încercat să vorbim mai calm. I-am spus că o iubesc și că vreau s-o ajut, dar că trebuie să-și găsească și ea drumul. Că nu pot fi mereu acolo pentru toți. Că vreau să fiu bunică, dar nu pot fi mamă a doua oară pentru copiii ei.

Oana a început să caute din nou un loc de muncă. Încet-încet a înțeles că trebuie să se descurce singură. Eu am început să-mi iau câteva ore libere pe săptămână doar pentru mine — mă plimb prin parc sau citesc o carte.

Dar rana rămâne… Mă întreb adesea: unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la liniște? Sunt oare o mamă rea dacă spun „nu”? Sau e timpul ca fiecare dintre noi să-și asume propriile alegeri?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar până atunci vă întreb: voi ce ați face în locul meu?