Între datorie și libertate: Povestea mea despre o alegere imposibilă

— Vlad, ce-ai de gând să faci acum? vocea tatălui meu, domnul Ilie, răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din Ploiești. Mirosea a cafea arsă și a nervi întinși la maximum. Mama, doamna Mariana, stătea cu mâinile strânse pe șorț, privindu-mă de parcă aș fi fost un copil prins cu minciuna.

— Nu știu, tata… Nu sunt pregătit să mă însor. Am doar douăzeci de ani, abia am intrat la facultate. Ana… Ana e însărcinată, dar nu cred că asta înseamnă că trebuie să ne căsătorim, am spus cu voce tremurată.

Tata a izbucnit:

— Băiete, când ai fost bărbat să te culci cu ea, ai fost destul de mare! Acum ești copil? La noi în familie nu există rușine! O iei de nevastă și gata!

Mama a intervenit încet:

— Ilie, lasă-l să gândească. Poate nu e pregătit. Poate găsim altă soluție…

Tata a trântit cana pe masă:

— Soluția e una singură! Să nu ne râdă satul în nas! Să nu ajungem de râsul lumii!

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau scenele cu Ana plângând la telefon, spunându-mi că părinții ei o vor da afară din casă dacă nu facem ceva. Îmi aminteam cum am ținut-o de mână la ecografie, cum mi-a spus că mă iubește și că vrea să fim o familie. Dar eu? Eu voiam să trăiesc, să călătoresc, să nu fiu legat de o responsabilitate atât de mare la vârsta asta.

În acea seară, tata a plecat val-vârtej la părinții Anei. M-am trezit singur cu mama.

— Vlad, tu ce simți? m-a întrebat ea blând.

— Mi-e frică, mamă. Mi-e frică să nu stric viața Anei, dar și pe a mea. Nu vreau să mă însor doar pentru că „așa se face”.

Mama m-a luat în brațe. Am plâns ca un copil mic.

A doua zi, tata s-a întors furios:

— Am vorbit cu domnul Petrescu. Sâmbătă facem logodna! Nu mă interesează ce vrei tu!

Am fugit la Ana. Era palidă, cu ochii umflați de plâns.

— Vlad, eu nu vreau să te oblig la nimic. Dar mi-e frică… Nu știu ce să fac fără tine.

Am stat amândoi pe banca din fața blocului, ținându-ne de mână. Trecătorii ne aruncau priviri curioase. Unii șușoteau. În Ploiești, veștile circulă mai repede decât tramvaiele.

În zilele următoare, tata a început să mă ignore. Nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Mama încerca să mă protejeze, dar era clar că era prinsă între două focuri. La facultate nu mă puteam concentra. Prietenii mei râdeau:

— Gata, bătrâne! Te-ai aranjat! O să schimbi scutece!

Nu era nimic amuzant pentru mine.

În noaptea dinaintea logodnei, am avut o ceartă cruntă cu tata.

— Dacă nu vii mâine la logodnă, să nu mai calci pragul casei mele!

— Atunci n-o să vin! am urlat eu, tremurând tot.

Am fugit la Ana și i-am spus adevărul:

— Nu pot. Nu pot să mă însor acum. Nu vreau să te mint. Nu vreau să trăim o viață de compromisuri și reproșuri.

Ana a plâns mult. M-a rugat să nu o las singură. Dar eu eram prea speriat ca să văd dincolo de frica mea.

A doua zi dimineață, tata m-a dat afară din casă. Mama mi-a strecurat niște bani și mi-a șoptit:

— Te iubesc orice ai face.

Am dormit câteva nopți pe la prieteni. Ana s-a mutat la o mătușă din București. N-am mai vorbit mult timp.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să o caut din nou. Între timp, copilul se născuse. O fetiță pe nume Maria. Când am văzut-o prima dată, am plâns ca niciodată în viața mea.

Ana m-a privit cu ochi obosiți:

— Vlad, ai pierdut multe momente… Dar dacă vrei să fii tatăl ei, ușa e deschisă.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău refuzând căsătoria atunci. Poate am rănit-o pe Ana mai mult decât meritam. Poate mi-am salvat viața sau poate am ratat șansa la fericire.

Acum stau și mă întreb: câte vieți sunt distruse doar pentru că ne e teamă să ne asumăm sau pentru că suntem forțați de tradiții? Ce aș fi făcut dacă aș fi avut curajul să-mi ascult inima atunci?