Între datorie și iertare: Povestea unei familii încercate

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc cu presiunea asta pe umeri! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce mă uitam la soția mea care încerca să-și ascundă neliniștea sub o mască de calm. Era deja a treia oară în acea săptămână când primisem un mesaj de la socrul meu, domnul Ilie, care ne amintea, cu o răceală tăioasă, că trebuie să returnăm banii împrumutați acum un an.

Totul a început când am rămas fără serviciu. Lucram la o firmă de construcții din Ploiești, dar pandemia a lovit și firma s-a închis peste noapte. Maria era în concediu de creștere copil cu micuța noastră, Ana, care abia împlinise doi ani. Facturile se adunau, frigiderul era tot mai gol, iar eu mă simțeam din ce în ce mai mic. Într-o seară, după ce am pus-o pe Ana la culcare, Maria mi-a spus cu voce stinsă:

— Poate ar trebui să vorbim cu ai mei… Poate ne pot ajuta până te pui pe picioare.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Întotdeauna am fost mândru, nu-mi plăcea să cer ajutor, mai ales de la socri. Dar nu aveam altă soluție. A doua zi am mers la ei. Socrul meu ne-a privit lung peste ochelari:

— Cât vă trebuie?

— Cinci mii de lei… am spus abia șoptit.

— Bine, dar să nu uitați că nu suntem bancă. Când aveți, dați înapoi.

Așa a început totul. La început, părea că totul va fi bine. Am găsit un job temporar la o firmă de curierat, dar banii abia ajungeau pentru strictul necesar. Între timp, domnul Ilie și soacra mea, doamna Elena, au început să ne amintească tot mai des de datorie. Fiecare vizită la ei era un prilej de reproșuri mascate:

— Vedeți că și noi avem cheltuieli… Nu suntem tineri nici noi…

Maria încerca să mă liniștească:

— Lasă-i, știi cum sunt ai mei… O să treacă și asta.

Dar nu trecea. Într-o zi, după ce am primit al treilea mesaj cu subînțelesuri de la socrul meu, am izbucnit:

— Maria, nu mai suport! Parcă nu mai suntem familie, ci niște străini care au făcut o greșeală că au cerut ajutor!

Maria a început să plângă. Ana s-a trezit și a venit la noi în brațe. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am rugat pentru prima dată după mult timp:

— Doamne, dacă mă auzi, dă-mi putere să trec peste asta…

A doua zi am mers la biserică. Nu eram omul bisericii, dar simțeam că nu mai am alt sprijin. Preotul parohiei noastre, părintele Radu, m-a văzut abătut și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, cu rușine și teamă.

— Fiule, banii vin și pleacă. Dar familia rămâne. Nu lăsați o datorie să vă despartă. Roagă-te pentru liniște și iertare.

Am început să mă rog în fiecare seară împreună cu Maria. Ne țineam de mâini și îi ceream lui Dumnezeu să ne ajute să găsim o cale de împăcare cu părinții ei.

Într-o duminică, după slujbă, am decis să mergem la socri fără Ana. Am intrat în sufrageria lor cu inima cât un purice.

— Vrem să vorbim cu voi… am început eu.

Socrii ne-au privit suspicioși.

— Știm că v-am dezamăgit și că v-am pus într-o situație dificilă. Dar vă rugăm să ne iertați dacă v-am făcut să vă simțiți folosiți. Nu am avut altă soluție atunci. Vrem doar să știți că facem tot posibilul să vă dăm banii înapoi.

Socrul meu a tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc:

— Știu că nu v-a fost ușor… Poate nici eu n-am reacționat cum trebuie. Dar mi-e greu să văd că nu vă descurcați… Mă doare.

Soacra mea a început să plângă și ea.

— Suntem familie… Trebuia să vorbim mai mult între noi…

Am stat toți patru la masă și am vorbit ore întregi despre fricile noastre, despre rușinea de a cere ajutor și despre cât de greu e să recunoști că ai nevoie de ceilalți.

În următoarele luni am reușit să le dăm înapoi o parte din bani. Dar cel mai important lucru pe care l-am câștigat a fost liniștea sufletească și apropierea dintre noi.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi nu lăsăm orgoliul sau banii să ne despartă de cei dragi? Oare cât valorează liniștea sufletului comparativ cu niște bancnote?