Între Datorie și Fericire: Povestea Mea cu Irina

— Nu pleca, te rog! Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns, și simțeam cum mă apasă un nod în gât. Era a treia oară săptămâna asta când discuția noastră ajungea aici, la marginea prăpastiei.

Nu știu când am început să mă simt străin în propria viață. Poate după ce am pierdut al doilea job în pandemie, iar Irina a intrat într-o depresie adâncă. Sau poate când am realizat că nu mai vorbim despre nimic altceva decât facturi, griji și pastile. Cândva râdeam împreună, visam la vacanțe pe litoralul românesc sau la o casă mică la țară. Acum, fiecare zi era o luptă cu anxietatea ei și cu vinovăția mea.

Irina nu mai lucra de doi ani. După ce a fost concediată de la librărie, s-a închis în casă. Încercam să o ajut: îi găteam, îi aduceam flori, îi citeam poezii. Dar nimic nu părea să o scoată din starea aceea cenușie. Mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie susținută, dar nu poți trage singur o căsnicie.” Tata însă era mai dur: „Nu ești tu vinovat că nu se ridică de jos!”

Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu, am găsit-o pe Irina stând pe podea, cu privirea pierdută. Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins. „Tu nu înțelegi prin ce trec!” mi-a strigat. Și poate chiar nu înțelegeam. Eu eram cel care mergea la muncă, plătea ratele, făcea cumpărăturile. Dar ea era cea care trăia cu frica zilei de mâine, cu sentimentul că nu mai contează pentru nimeni.

Prietenii mei au început să se îndepărteze. „De ce nu divorțezi?” mă întreba Vlad, colegul meu de la birou. „Nu poți să-ți sacrifici toată viața pentru cineva care nu vrea să se ajute.” Dar eu nu puteam. Nu pentru că nu voiam să fiu fericit, ci pentru că știam că dacă plec, Irina s-ar prăbuși complet.

Într-o duminică dimineață, am încercat să discutăm deschis.
— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa.
Ea s-a uitat la mine speriată.
— Vrei să mă lași?
— Nu vreau să te las… dar nici nu mai pot trăi așa. Am nevoie să simt că trăiesc, nu doar că supraviețuiesc.
A început să plângă în hohote.
— Fără tine… eu nu pot! Nu am pe nimeni altcineva!

M-am simțit ca un criminal. Cum să-i spun că vreau să plec? Cum să-i spun că mă sufoc? Când am încercat să-i sugerez să meargă la terapie, a refuzat categoric. „Nu sunt nebună!” mi-a spus cu voce tăioasă.

Sora mea, Anca, m-a sunat într-o seară.
— Sorine, nu poți trăi toată viața din milă. Dacă nu ești fericit, nici ea nu va fi vreodată bine.
Dar dacă plec și i se întâmplă ceva? Dacă ajunge la spital sau mai rău?

Într-o noapte, am visat că eram din nou tânăr, liber, alergând prin ploaie pe străzile din Iași. M-am trezit cu inima bătând nebunește și am privit-o pe Irina dormind lângă mine — atât de fragilă, atât de dependentă de prezența mea.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între vinovăție și dorința de libertate. Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. M-am înscris la un curs de fotografie doar ca să am un pretext să plec. Acolo am cunoscut-o pe Laura — o femeie veselă, plină de viață. Am râs împreună pentru prima dată după ani întregi. Dar m-am simțit imediat vinovat.

Într-o seară, Irina m-a așteptat cu masa pusă — pentru prima dată după mult timp.
— Am încercat să gătesc ceva nou… poate te bucuri.
Am zâmbit forțat și am simțit un gol în stomac. Oare chiar încearcă să se schimbe? Sau doar se teme că o voi părăsi?

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt. M-am întrebat dacă iubirea adevărată înseamnă sacrificiu total sau dacă avem dreptul la fericire individuală. Într-o zi, am găsit jurnalul meu pe masă — Irina îl citise. S-a uitat la mine cu ochii goi:
— Deci chiar vrei să pleci…
Nu am putut răspunde nimic.

A doua zi a plecat la mama ei pentru câteva zile. Casa era pustie și liniștită — dar liniștea aceea mă apăsa ca o piatră pe piept. Mi-am dat seama că nu știu cine sunt fără rolul de salvator al Irinei.

Când s-a întors, părea schimbată.
— Am vorbit cu mama… Poate ar trebui să încerc terapia.
Am simțit pentru prima dată o rază de speranță — pentru ea și pentru mine.

Acum stau la fereastră și privesc orașul luminat noaptea. Încerc să-mi dau seama: e corect să rămâi lângă cineva doar din milă? Sau e mai bine să pleci și să-ți cauți fericirea? Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar din teamă sau vinovăție?