Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Mame Singure

— Nu pot, Ana! Nu mai insista, te rog!
Vocea mamei mele răsuna tăios prin telefon, în timp ce eu încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară în săptămâna aceea când o rugam să stea cu copiii măcar două ore, cât să pot merge la interviul pentru un nou job.
— Mamă, te rog… Nu mai știu ce să fac. N-am cu cine să-i las. Nu cer mult, doar două ore…
— Ana, am și eu viața mea! Nu mai sunt tânără. Nu pot să alerg după trei copii mici!
Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la cei trei copii ai mei: Ilinca, de șapte ani, care încerca să-și liniștească frățiorul de doi ani, iar Maria, cea mijlocie, se juca tăcută cu o păpușă ruptă. Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu izbucnesc în plâns în fața lor.

Soțul meu, Doru, s-a stins acum un an. Un accident stupid pe șantier. Nici nu apucasem să ne revenim după nașterea lui Vlad, cel mic, că viața noastră s-a prăbușit. Am rămas singură cu trei copii și o casă mică la marginea orașului. Fratele meu, Mihai, m-a ajutat cât a putut. Dar are și el doi copii și o soție bolnavă. Nu puteam să-i cer mai mult.

Primele luni am trăit din ajutorul de deces și alocațiile copiilor. Dar banii s-au dus repede. Facturile veneau una după alta, iar frigiderul era tot mai gol. Am început să caut de lucru oriunde: curățenie, menaj, chiar și câteva ore la o brutărie din cartier. Dar cine să stea cu copiii? Grădinița de stat nu avea locuri, iar la privat nici nu visam.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am sunat-o din nou pe mama.
— Mamă… te rog… dacă nu pentru mine, măcar pentru nepoții tăi…
A oftat adânc.
— Ana, nu mă mai face să mă simt vinovată! Eu am crescut doi copii singură după ce taică-tu a plecat. Știu cum e. Dar tu trebuie să te descurci! Așa e viața.
Am simțit cum mi se strânge inima. De ce nu poate să mă ajute? De ce nu vede că mă sufoc?

A doua zi dimineață, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, de ce ești tristă?
Am zâmbit forțat:
— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar obosită.

În acea zi am primit un telefon de la brutărie: „Dacă poți veni azi la probă, te angajăm.” Am acceptat fără să clipesc. Am lăsat copiii la vecina de la parter, tanti Vali, care mi-a spus:
— Să nu se facă obicei! Eu am reumatism și nu pot alerga după ei.
Am fugit la brutărie cu sufletul la gură. Mâinile mi-au sângerat de la atâta frământat aluatul, dar am plecat acasă cu primul salariu după luni întregi.

Seara, când am ajuns acasă, Maria plângea:
— Tanti Vali a țipat la mine…
Ilinca mi-a spus în șoaptă:
— Vlad a căzut și s-a lovit la cap…
M-am simțit cea mai rea mamă din lume. Dar ce puteam face? Dacă nu muncesc, nu avem ce mânca.

În weekend am mers la mama cu copiii. Poate dacă îi vede… poate se răzgândește.
— Mamă, uite cât au crescut…
Mama i-a privit rece:
— Sunt frumoși, dar eu nu mai am răbdare pentru copii mici. Nu vreau să-mi petrec bătrânețea schimbând scutece.
Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari:
— Bunica nu ne iubește?
Mi-am înghițit lacrimile:
— Ba da, doar că e obosită…

În drum spre casă am izbucnit:
— De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu pot primi puțin ajutor?

Într-o zi l-am întâlnit pe Mihai în piață.
— Ana, ai slăbit mult… Ești bine?
— Nu prea… Mama nu vrea să mă ajute deloc.
A oftat:
— Știi cum e ea… S-a chinuit toată viața și crede că fiecare trebuie să-și ducă crucea singur.
— Dar copiii? Ei ce vină au?
Mihai a dat din umeri neputincios.

Seara aceea a fost cea mai grea. Vlad a făcut febră mare și n-am avut bani de taxi până la spital. Am mers pe jos cu el în brațe aproape doi kilometri. La urgențe m-au întrebat:
— Unde e tatăl copilului?
Am simțit cum mă prăbușesc.

După câteva zile, la brutărie a venit șefa:
— Ana, dacă mai întârzii sau lipsești fără motiv, va trebui să găsim pe altcineva.
Am plecat acasă plângând. Ce era mai important? Sănătatea copiilor sau salariul?

Într-o seară am găsit-o pe Ilinca plângând sub masă.
— Mi-e dor de tati…
Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni de zile așa: muncind până la epuizare, rugând vecini sau cunoștințe să stea cu copiii câteva ore, încercând să nu le arăt cât de greu îmi este. Mama nu a cedat niciodată. Mereu aceleași vorbe: „Trebuie să te descurci singură.”

Uneori mă întreb dacă greșesc cerând ajutor sau dacă mama greșește refuzându-l. Poate fiecare generație are propriile răni și frici pe care le transmite mai departe fără să vrea.

Acum stau pe marginea patului și îi privesc dormind pe toți trei. Îmi vine să urlu de neputință și oboseală. Dar mâine va trebui să o iau de la capăt.

Oare câte mame ca mine există în România? Oare chiar trebuie să ne ducem singure crucea sau ar trebui ca familia să fie acolo când avem cea mai mare nevoie?