Între copilărie și responsabilitate: Povestea mea de mamă adolescentă la Iași

— Nu pot să cred, Maria! Cum ai putut să faci una ca asta? Ți-ai distrus viața!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, acoperind zgomotul ploii care bătea cu putere în geam. Stăteam pe scaun, cu mâinile tremurânde strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Tata nu spunea nimic. Se uita la mine cu o privire grea, de parcă nu mă mai recunoștea. Aveam șaisprezece ani și tocmai le spusesem că sunt însărcinată.

Nu știu dacă a fost mai greu să le spun adevărul sau să suport liniștea apăsătoare care a urmat. Mama a început să plângă, tata a ieșit din cameră trântind ușa. M-am simțit mică, vinovată și complet singură. În mintea mea se derulau imagini cu mine copil, jucându-mă în curtea blocului din Tătărași, fără nicio grijă. Acum, totul se schimbase.

— Cu cine e copilul? a întrebat mama printre suspine.

— Cu Vlad, am șoptit.

Vlad era colegul meu de liceu. Ne-am apropiat la o petrecere, iar totul s-a întâmplat prea repede. Când i-am spus că sunt însărcinată, a tăcut lung la telefon, apoi mi-a spus că nu poate să-și asume așa ceva. A doua zi nu mi-a mai răspuns la mesaje. M-am simțit trădată și abandonată.

Săptămânile care au urmat au fost un coșmar. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar, tata mă ignora complet. La liceu, zvonurile s-au răspândit rapid. Colegele mă priveau ciudat pe coridor, unele șușoteau și râdeau pe la colțuri. Doar Irina, cea mai bună prietenă a mea, a rămas lângă mine.

— Nu-i lăsa să te doboare, Maria! Ești mai puternică decât crezi.

Dar nu mă simțeam deloc puternică. În fiecare seară plângeam în pernă, întrebându-mă dacă am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Mă gândeam la viitorul meu: cum o să termin liceul? Cum o să cresc un copil fără ajutor? Cum o să mă descurc cu banii?

Într-o zi, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii de la plâns.

— Maria, trebuie să iei o decizie. Nu putem să te ajutăm prea mult. Eu abia am două locuri de muncă, tata e bolnav… Dacă vrei să păstrezi copilul, va trebui să-ți asumi totul.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să renunț la copil, dar nici nu știam dacă pot să-l cresc singură. Am mers la un centru de consiliere pentru mame adolescente din Iași. Acolo am întâlnit alte fete ca mine — unele abandonate de familie, altele forțate să renunțe la copii. Am ascultat poveștile lor și am început să cred că poate există speranță și pentru mine.

Când burtica a început să se vadă, am simțit pentru prima dată o legătură specială cu ființa care creștea în mine. Într-o seară, i-am spus mamei:

— Nu vreau să renunț la copil. O să fac orice ca să-i fie bine.

Mama m-a privit lung, apoi m-a îmbrățișat pentru prima dată după multe luni.

— O să fie greu, Maria. Dar sunt mama ta și nu pot să te las singură.

Din acel moment, lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Tata tot nu vorbea cu mine, dar mama a început să mă ajute: mergeam împreună la controale medicale, căutam haine pentru bebeluși la second-hand-uri din cartierul Nicolina și făceam planuri pentru viitor.

La școală era tot greu. Profesorii mă priveau cu milă sau cu dezaprobare. Doamna dirigintă mi-a spus într-o zi:

— Maria, dacă ai nevoie de timp liber pentru controale sau dacă vrei să dai examenele separat, spune-mi. Nu ești singura elevă care trece prin asta.

A fost prima dată când cineva din afara familiei mi-a arătat înțelegere.

Luna martie a venit cu vești proaste: tata a făcut un accident vascular cerebral și a rămas paralizat pe partea dreaptă. Mama era epuizată între spital și muncă, iar eu trebuia să am grijă de el acasă. În fiecare zi făceam curat, găteam și îl ajutam pe tata să se ridice din pat. Uneori mă privea cu ochii goi, alteori plângea în tăcere.

Într-o seară, când îl hrăneam cu lingurița, mi-a spus încet:

— Îmi pare rău că am fost atât de dur cu tine… N-am știut cum să reacționez.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat cât am putut de strâns peste umerii lui slabi.

Când a venit momentul nașterii, eram speriată și obosită peste măsură. Mama era lângă mine în sala de nașteri și mi-a strâns mâna până mi-au amorțit degetele. Când am auzit primul plânset al fetiței mele — Ana-Maria — am simțit că tot greul din ultimele luni s-a transformat într-o bucurie imensă.

Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, colici, plâns neîntrerupt și grija constantă pentru tata bolnav. Dar fiecare zâmbet al Anei-Maria îmi dădea putere să merg mai departe.

Vlad nu a venit niciodată să-și vadă copilul. Uneori mă întrebam dacă ar fi fost mai bine fără el încă de la început. Alteori visam că într-o zi va apărea la ușă și va vrea să fie tatăl pe care Ana-Maria îl merită.

Am reușit să termin liceul cu ajutorul Irinei și al doamnei diriginte. Am dat Bacalaureatul cu Ana-Maria în brațe în timp ce mama mă aștepta pe holurile liceului „Mihai Eminescu”. Am luat note bune și am intrat la Facultatea de Asistență Socială din Iași — voiam să ajut alte fete ca mine.

Viața nu e ușoară nici acum: mama încă muncește mult, tata are nevoie de îngrijire permanentă, iar eu jonglez între facultate, job part-time la un magazin alimentar și creșterea Anei-Maria. Dar nu regret nimic.

Uneori mă uit la fetița mea cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: oare câte alte fete trec prin ce am trecut eu? De ce e atât de greu ca societatea noastră să accepte că și mamele adolescente merită o șansă? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?