Între ciocan și nicovală: Lupta mea pentru dreptate în familia Popescu
— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să stau la masă cu mama ta și să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea, doamna Popescu, îi adusese Mariei, cumnata mea, un cadou scump, iar pe copiii mei îi ignorase complet.
Mihai a oftat adânc, evitându-mi privirea. — Iulia, știi cum e mama… Nu vrea răul nimănui. Poate doar nu-și dă seama…
— Nu-și dă seama?! am ridicat tonul fără să vreau. Când îi spune lui Vlad că nu are voie să atingă prăjiturile „pentru că nu sunt pentru el”, dar îi dă Ancăi două felii? Când la Crăciun le aduce lor haine noi și ai noștri primesc doar câte o ciocolată?
Mihai a tăcut. Știam că nu va lua niciodată atitudine. Întotdeauna a fost copilul ascultător, cel care nu vrea să supere pe nimeni. Dar eu nu mai puteam. În fiecare zi simțeam cum mă sufoc între pereții acelei case, unde nu eram decât „nevasta lui Mihai”, niciodată Iulia.
Totul a început după ce ne-am mutat la etajul casei Popescu, la insistențele soacrei mele. „E mai bine să fim aproape, să ne ajutăm”, spunea ea. Dar ajutorul s-a transformat rapid într-un control sufocant. Maria, sora lui Mihai, era mereu lăudată: „Maria e deșteaptă, Maria are grijă de copii, Maria gătește cel mai bine”. Eu eram invizibilă.
Într-o duminică, la masa de prânz, soacra a venit cu o tavă mare de sarmale. — Maria, ți-am făcut sarmalele tale preferate! Iar tu, Iulia, dacă vrei, poți lua din cele de ieri…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii mei se uitau la mine nedumeriți. Vlad, băiatul meu cel mare, a șoptit: — Mami, de ce bunica nu ne iubește?
Nu am știut ce să-i răspund. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe terasă. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am simțit mică, neputincioasă și furioasă în același timp.
Seara aceea a fost un punct de cotitură pentru mine. Am început să mă gândesc serios dacă merită să rămân acolo. Dar unde să mă duc cu doi copii mici și un salariu de educatoare? Părinții mei locuiau la țară și abia se descurcau cu pensia lor.
Într-o zi, după ce Maria a primit încă o bijuterie de la soacră, am decis să vorbesc deschis cu Mihai.
— Mihai, nu mai pot trăi așa. Ori vorbim cu mama ta și îi spui clar că vreau respect pentru mine și copiii noștri, ori plecăm de aici.
El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit. — Iulia, exagerezi! Mama e bătrână, nu vrea să facă rău nimănui…
— Atunci de ce mă doare atât de tare? De ce copiii noștri plâng când văd cum sunt tratați?
A doua zi am avut curajul să merg direct la soacră. Am găsit-o în bucătărie, frământând aluatul pentru cozonaci.
— Doamnă Popescu… aș vrea să vorbim.
Ea nici nu s-a uitat la mine. — Spune repede, că am treabă.
— Vreau doar să vă rog să fiți mai atentă cu Vlad și Ilinca. Și ei sunt nepoții dumneavoastră…
A oftat teatral și a dat ochii peste cap. — Iulia, fiecare primește ce merită. Maria m-a ajutat mereu, tu doar te plângi.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. — Eu mă străduiesc cât pot… Dar nu e corect față de copii.
— Nu-mi dai tu mie lecții despre corectitudine! Dacă nu-ți convine, poți pleca!
Am ieșit din bucătărie tremurând. În acea seară am început să caut chirii pe internet. Am găsit un apartament micuț la periferie. Salariul meu abia acoperea chiria și cheltuielile minime. Dar era libertatea mea.
Când i-am spus lui Mihai că vreau să plec cu copiii, a rămas mut. — Nu poți face asta! Mama o să sufere!
— Dar eu? Noi? Noi nu contăm?
A urmat o perioadă grea. Mihai a refuzat să vină cu noi. A rămas cu mama lui și Maria. Eu am plecat cu Vlad și Ilinca într-o garsonieră rece, dar liniștită.
Primele luni au fost cumplite. Copiii întrebau mereu de tatăl lor. Eu plângeam noaptea în pernă de dor și frustrare. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am redecorat camera copiilor cu desene colorate făcute împreună. Am început să râdem din nou la masă.
După un an, Mihai a venit într-o seară la ușa noastră.
— Iulia… îmi pare rău. Am greșit față de tine și copii. Pot încerca să repar?
Nu i-am răspuns imediat. Încă doare tot ce s-a întâmplat. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru mine și copiii mei.
Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc umilite în casele soacrelor lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?