Între cheile casei și lanțurile trădării: Povestea mea de pe strada Dristorului

— Ce cauți aici, Vlad? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi țin cumpătul în timp ce priveam cutiile împrăștiate prin sufrageria pe care o știam doar a mea. Mirosea a mâncare reîncălzită și a parfum ieftin, iar pe canapea stătea Ioana, iubita lui Vlad, cu picioarele ridicate ca la ea acasă.

Vlad s-a ridicat încet, evitându-mi privirea. — Mama a zis că putem sta aici o perioadă, până ne găsim ceva. Nu te enerva, e doar temporar.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la cheia de la ușă, aceeași cheie pe care am ținut-o strâns în palmă în fiecare zi în ultimii șapte ani, de când am semnat contractul de credit. Fiecare leu plătit la bancă era o bucată din libertatea mea, din viitorul meu. Și acum, totul părea să se destrame într-o după-amiază ploioasă de aprilie.

— Temporar? Vlad, știi cât am muncit pentru apartamentul ăsta? Știi câte ore suplimentare am tras la birou? Câte weekenduri am sacrificat? Am început să ridic vocea fără să-mi dau seama.

Ioana a dat ochii peste cap. — Nu te mai agita atâta, e doar un apartament. Suntem familie, nu?

M-am uitat la ea cu o furie pe care nu credeam că o pot simți față de cineva atât de apropiat. — Nu e „doar un apartament”. E casa mea. E viața mea. Și nu-mi amintesc să vă fi dat voie să vă mutați aici.

Mama a apărut în ușă, cu o pungă de la Mega Image în mână. — Nu te supăra, Maria, dar Vlad are nevoie de ajutor. Tu ești mai puternică, ai serviciu bun, ai reușit să-ți iei casă… El încă se caută. Și Ioana nu are unde să stea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. — Deci pentru că eu am muncit mai mult, trebuie să împart totul? Să fiu mereu cea care cedează?

Mama a oftat și a lăsat punga pe masă. — Ești sora lui mai mare. Așa e normal.

Normal? Ce era normal în toată povestea asta? Să-mi văd fratele lenevind pe canapeaua pentru care eu plătisem ratele? Să-mi aud mama spunându-mi că trebuie să fiu „mai bună” doar pentru că am reușit să scap de chirii și să-mi fac un rost?

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. Ploua mărunt peste București și tot orașul părea să respire greu. Am scos telefonul și am sunat-o pe Ana, prietena mea cea mai bună.

— Maria, nu poți să-i lași să facă asta. E casa ta! Ai acte, ai creditul pe numele tău! mi-a spus ea răspicat.

— Dar dacă îi dau afară… mama n-o să-mi vorbească luni întregi. O să fiu „egoista” familiei.

— Egoista? Sau singura care a avut curajul să-și apere drepturile?

Am închis ochii și am încercat să-mi adun gândurile. Îmi aminteam cum tata plecase când aveam doisprezece ani și mama rămăsese singură cu noi doi. Eu eram mereu cea responsabilă: duceam gunoiul, făceam cumpărături, îl ajutam pe Vlad cu temele. Când am crescut, tot eu am fost cea care a renunțat la facultatea din Cluj ca să rămân aproape de familie.

Dar acum? Acum eram doar un portofel cu picioare pentru ei?

Seara, după ce Vlad și Ioana s-au dus la culcare în dormitorul meu — al meu! — am stat cu mama la bucătărie.

— Maria, nu fi rea… Vlad nu are unde să se ducă. Știi cum e cu joburile astea… azi ai, mâine nu.

— Dar eu? Eu nu contez? Dacă eu rămân fără nimic?

Mama a tăcut o clipă. — Tu te descurci mereu…

Am izbucnit în plâns. — Poate că m-am descurcat pentru că n-am avut de ales! Pentru că nimeni nu m-a întrebat dacă pot sau dacă vreau!

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am plecat la Ana pentru câteva zile. Am lăsat cheia pe masă, lângă o scrisoare:

„Nu vreau să fiu străină în propria casă. Nu vreau să fiu doar cea care rezolvă problemele tuturor. Vreau respect și vreau ca munca mea să fie apreciată. Dacă nu puteți înțelege asta, poate că nu mai avem ce discuta.”

Au trecut două zile până când mama m-a sunat plângând: — Maria, te rog vino acasă… Vlad a zis că pleacă dacă tu nu te întorci.

— Mama, nu pot trăi într-un loc unde nu sunt respectată. Ori Vlad își găsește altceva, ori eu nu mă mai întorc.

A fost prima dată când am pus piciorul în prag. Vlad a plecat după încă două zile, bombănind că „nu mă gândesc la familie”. Ioana nici măcar nu mi-a spus la revedere.

Mama a rămas tăcută mult timp după aceea. Relația noastră s-a răcit; vorbim rar și doar despre lucruri practice: facturi, sănătate, cumpărături.

Uneori mă uit la cheia apartamentului și mă întreb: oare chiar merită să lupți pentru dreptate când familia ta devine cel mai mare adversar? Oare cât de mult trebuie să cedezi până când nu mai rămâne nimic din tine?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător… Voi ce ați fi făcut în locul meu?