Inima unei mame: Când dragostea învinge frica

— Irina, trebuie să alegi! Nu mai avem timp! — vocea lui Mihai, soțul meu, răsuna ca un ecou spart în salonul alb, steril, al spitalului. Mâinile îi tremurau, iar ochii lui căprui, de obicei calzi, erau plini de panică. Eu stăteam pe pat, cu perfuzia înfiptă în braț și cu inima bătând nebunește. Doctorul Popescu tocmai ieșise din salon, lăsând în urmă un aer greu, apăsător.

— Dacă duci sarcina până la capăt, riști să nu mai fii aici pentru niciunul dintre ei. Dacă renunți acum… — Mihai nu-și putea termina fraza. Știam ce voia să spună. Dacă renunțam la sarcină, nu mai exista nicio șansă pentru copiii mei. Pentru cele trei suflete care creșteau în mine.

Aveam 34 de ani și visul meu de a avea o familie mare părea că se destramă înainte să înceapă cu adevărat. Când am aflat că sunt însărcinată cu tripleți, am plâns de fericire. Dar fericirea s-a transformat rapid în teroare când medicii mi-au spus că organismul meu nu va rezista. Inima mea era slăbită după o copilărie plină de boli, iar fiecare zi de sarcină era o luptă între viață și moarte.

Mama mea, Elena, a venit la spital în acea după-amiază. S-a așezat lângă patul meu și m-a luat de mână.

— Irina, gândește-te la David. Are doar șase ani. Nu poți să-l lași fără mamă… — vocea ei era stinsă, dar hotărâtă. O știam pe mama: nu era genul care să plângă ușor, dar acum ochii îi erau roșii și umflați.

— Și dacă tripleții au o șansă? — am întrebat eu, cu vocea abia șoptită.

— Ce fel de mamă ești dacă mori și-i lași pe toți fără tine? — a izbucnit ea brusc. — Nu e egoism să te salvezi!

Mihai s-a ridicat nervos și a ieșit din salon. Îl auzeam pe hol cum vorbea la telefon cu sora lui, Alina. Știam că toată familia era împărțită: unii spuneau că trebuie să mă gândesc la mine și la David, alții credeau că trebuie să lupt pentru tripleți.

În fiecare noapte mă întorceam pe o parte și pe alta, încercând să găsesc răspunsul corect. Îmi simțeam burta grea și mă gândeam la fiecare mișcare a copiilor din mine ca la un semn că trebuie să merg mai departe. Dar apoi mă uitam la poza lui David de pe noptieră și mă întrebam dacă e corect să-l las fără mamă.

Într-o zi, când Mihai a venit cu David la spital, băiețelul meu s-a urcat lângă mine în pat și m-a întrebat:

— Mami, când vii acasă?

Mi s-a pus un nod în gât. L-am strâns tare la piept și i-am promis că voi face tot ce pot ca să fiu lângă el.

— O să vin curând, puiule…

Dar nu știam dacă spun adevărul.

Într-o seară, după vizita medicului, Mihai a izbucnit:

— Nu vreau să te pierd! Prefer să rămânem doar noi trei decât să te văd murind! Irina, te rog…

— Și dacă tripleții ar putea trăi? Dacă Dumnezeu ne-a dat această șansă? — am răspuns eu printre lacrimi.

— Dar dacă mori? Ce fac eu cu patru copii? Cum îi cresc singur?

Nu aveam răspunsuri. Simțeam că orice alegere fac va fi greșită pentru cineva.

Zilele treceau greu. Fiecare control medical era o loterie: ba tensiunea era prea mare, ba inima mea dădea semne de oboseală. Doctorul Popescu încerca să fie obiectiv:

— Doamnă Ionescu, vă spun ca medic: riscul este enorm. Dar vă spun ca om: uneori miracolele există. Trebuie doar să decideți ce e mai important pentru dumneavoastră.

Într-o noapte am visat că îi țineam pe toți patru copiii în brațe. M-am trezit plângând și am știut ce am de făcut.

A doua zi dimineață le-am spus tuturor:

— Voi merge până la capăt. Orice ar fi.

Mama a început să plângă în hohote. Mihai s-a retras într-un colț și nu a spus nimic ore întregi. Dar eu simțeam o liniște ciudată în suflet.

Au urmat luni grele: internări repetate, perfuzii, injecții, nopți nedormite și rugăciuni neîncetate. Familia s-a certat de zeci de ori pe tema deciziei mele. Sora mea, Camelia, îmi reproșa că sunt inconștientă:

— Tu nu vezi că îi chinui pe toți? Mama nu mai doarme noaptea! Mihai e terminat! David e speriat!

— Dar dacă renunț acum… n-o să mă iert niciodată! — i-am răspuns printre lacrimi.

Într-o zi de aprilie, când soarele abia răzbătea printre norii groși ai Bucureștiului, am intrat în travaliu prematur. Totul s-a petrecut ca într-un vis urât: medici alergând pe holuri, lumini puternice, voci agitate.

Când m-am trezit după operație, Mihai era lângă mine cu ochii plini de lacrimi.

— Sunt bine? Copiii?

— Sunt toți vii… — a șoptit el tremurat. — Tu… ai fost la un pas… dar ai reușit!

Am început să plâng fără oprire. Tripleții erau mici și fragili, dar trăiau. Eu eram slăbită, dar vie.

Au urmat luni de recuperare: vizite zilnice la terapie intensivă neonatală, griji pentru fiecare gram câștigat de copii, certuri cu Mihai din cauza oboselii și a stresului financiar (salariul lui abia ajungea pentru lapte praf și scutece), dar și momente rare de liniște când îi țineam pe toți patru copiii lângă mine.

Familia s-a împăcat treptat cu decizia mea. Mama a venit într-o zi cu o supă caldă și mi-a spus:

— Poate că ai avut dreptate… Poate că dragostea unei mame chiar poate muta munții din loc.

Astăzi tripleții au aproape doi ani. Sunt sănătoși și veseli. David îi iubește ca pe ochii din cap. Eu încă am probleme cu inima și merg des la control, dar nu regret nicio clipă alegerea făcută.

Mihai încă are momente când mă privește cu teamă și dragoste amestecate. Viața noastră nu e ușoară: suntem mereu obosiți, banii nu ne ajung niciodată, iar certurile nu lipsesc din casă. Dar suntem împreună.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu a meritat? Sau poate curajul unei mame e doar o formă de nebunie frumoasă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?