Inima pe tavă: Povestea unei alegeri care a schimbat totul

— Ivona, tu chiar vrei să faci asta? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Tremuram ușor, cu mâinile strânse pe cana fierbinte. — Da, mamă, am semnat deja hârtiile. Copilul acela… nu are pe nimeni.

Mama s-a așezat greoi pe scaun, cu ochii umezi. — Dar tu? Tu cine te va îngriji dacă pățești ceva? Nu ți-e teamă?

Mi-am mușcat buza. Adevărul era că îmi era frică. Dar imaginea lui Radu, băiețelul cu ochii mari și obrajii supți, mă urmărea și în somn. Îl văzusem prima dată într-o gardă de noapte, când asistenta șefă m-a trimis să-i schimb perfuzia. Era atât de slab încât abia putea să zâmbească, dar când m-a privit, am simțit că mă privește direct în suflet.

— Nu pot să-l las să moară, am șoptit. Dacă eu pot să-l ajut, cum să nu o fac?

Tata a intrat în bucătărie fără să spună nimic. S-a uitat la mine lung, apoi a ieșit trântind ușa. Știam că nu e de acord. Pentru el, familia era pe primul loc și orice risc pentru mine era inacceptabil.

În zilele care au urmat, tensiunea a crescut. Sora mea mai mică, Ana, mă privea ca pe o străină. — De ce faci asta pentru un copil pe care nici măcar nu-l cunoști? Nici nu e rudă cu noi! — Pentru că pot, Ana. Pentru că dacă ar fi fost tu în locul lui, aș fi vrut ca cineva să te salveze.

La spital, colegii mă priveau cu admirație și teamă. Unii mă felicitau pe ascuns, alții mă evitau. Doamna doctor Popescu m-a tras deoparte într-o pauză: — Ivona, știi că ești un caz rar. Puțini ar face ce faci tu. Dar să nu crezi că toți vor înțelege.

Înainte de operație, am stat lângă Radu și mama lui, doamna Stanciu. Femeia aceea era numai piele și ochi roșii de plâns. — Nu știu cum să vă mulțumesc… — Nu trebuie să-mi mulțumiți, am spus încercând să zâmbesc. Să aveți grijă de el.

Noaptea dinaintea operației n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, la Ana, la mama care plângea pe ascuns în baie. M-am gândit la Radu și la faptul că poate nici nu va apuca să-și amintească vreodată cine i-a dat o șansă la viață.

Operația a trecut ca prin vis. M-am trezit cu o durere surdă în abdomen și cu mama lângă patul meu, ținându-mă de mână. — Ești bine? — Da… Radu? — E bine și el. Doctorii spun că rinichiul tău funcționează perfect.

Au urmat zile lungi de recuperare. Tata nu a venit la spital decât după o săptămână. A stat în pragul ușii, cu mâinile în buzunare. — Ai făcut ce ai crezut tu că e bine… Poate n-am să înțeleg niciodată de ce ai riscat totul pentru un străin. Dar ești fata mea și te iubesc.

Am plâns atunci ca un copil mic.

După externare, viața nu s-a întors la normal. Oamenii din sat vorbeau: unii mă priveau ca pe o sfântă, alții ca pe o nebună. Ana s-a îndepărtat de mine; nu mai venea la masă, nu-mi răspundea la mesaje. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— De ce mă urăști? am întrebat-o încet.
— Nu te urăsc… Mi-e frică să nu pățești ceva rău. Mi-e frică să nu te pierd.

Atunci am înțeles: sacrificiul meu nu era doar al meu. Îi afecta pe toți cei care mă iubeau.

Radu s-a făcut bine încet-încet. Mama lui venea des la noi cu prăjituri și flori din grădină. Într-o zi mi-a spus: — Nu știu dacă voi putea vreodată să vă răsplătesc… Dar vă promit că băiatul meu va ști mereu cine i-a salvat viața.

Au trecut luni de zile până când Ana a început să vorbească din nou cu mine ca înainte. Tata încă oftează când mă vede obosită sau când mă doare spatele. Mama mă întreabă mereu dacă mi-am făcut analizele.

Dar eu simt că am făcut ceea ce trebuia.

Uneori mă întreb: cât de mult putem sacrifica pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât valorează o viață salvată atunci când prețul e liniștea familiei tale?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?