Inima mai largă decât casa: Povestea Anei, mama a șase copii

— Ana, tu chiar te-ai gândit bine la ce faci? Nu suntem nici măcar siguri că ne ajung banii pentru ai noștri, și tu vrei să mai aduci doi copii în casă? Glasul soțului meu, Sorin, răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. M-am oprit din împăturit hainele copiilor și am simțit cum inima mi se strânge. Pe geam se vedea blocul gri al lui nea Doru, unde, până ieri, locuia Dario cu copiii lui, Andreea și Vlad.

— Sorin, nu pot să-i las. Sunt singuri pe lume. Dacă nu noi, atunci cine? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Știam că nu e doar decizia mea, dar simțeam că nu am de ales. Îi văzusem pe Andreea și Vlad cum stăteau în fața ușii, cu ochii roșii de plâns, ținându-se de mână ca să nu cadă.

Sorin a oftat adânc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu gândurile mele și cu spaima că poate chiar fac o greșeală. Dar cum să-i lași pe niște copii fără nimeni?

A doua zi dimineață, când am ieșit cu copiii mei la școală, i-am văzut din nou pe Andreea și Vlad. Stăteau pe banca din fața blocului, cu ghiozdanele la picioare. M-am apropiat încet.

— Bună dimineața, copii. Ați mâncat ceva?

Andreea a dat din cap că nu. Vlad s-a uitat la mine cu ochi mari, speriați.

— Haideți la mine sus, să mâncați ceva cald.

Nu au zis nimic, dar m-au urmat. În bucătărie, copiii mei se uitau curioși la ei. Maria, cea mai mare dintre ai mei, a șoptit:

— Mamă, chiar o să stea cu noi?

Am dat din cap că da. Știam că nu va fi ușor.

Au urmat săptămâni de alergături la Protecția Copilului, discuții cu asistenți sociali și vecini care șușoteau pe la colțuri. „Ana a luat-o razna”, „Cine mai face așa ceva în ziua de azi?”, „Nu-i ajungeau patru?” — vorbe care mă loveau ca niște pietre aruncate pe furiș.

Într-o seară, după ce toți copiii adormiseră înghesuiți în două camere mici, Sorin s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ana… Nu știu dacă pot. Mă simt copleșit. Parcă nu mai e loc nici de aer în casa asta.

L-am privit în ochi și am simțit cât de greu îi era. Dar am știut că nu pot da înapoi.

— Știu că e greu. Dar dacă eram noi în locul lor? Dacă ai noștri rămâneau singuri?

A tăcut mult timp. Apoi mi-a luat mâna în palma lui aspră.

— Pentru tine… încerc.

A fost începutul unei noi vieți. O viață în care fiecare zi era o provocare: teme pentru șase copii, haine mereu prea puține, mâncare împărțită la milimetru și nopți nedormite de griji. Dar era și râsul lor în casă, desenele lipite pe frigider și îmbrățișările timide ale Andreei și ale lui Vlad care începeau să se simtă acasă.

Mama mea nu a fost niciodată de acord cu decizia mea.

— Ana, te sacrifici prea mult! O să te pierzi pe tine! Cine are grijă de tine?

— Mamă, eu nu pot trăi altfel. Nu pot să mă uit în oglindă dacă îi las pe drumuri.

A plâns mult atunci. Poate pentru că știa că am dreptate sau poate pentru că vedea cât mă schimbasem.

Au trecut luni. Am început să primesc ajutor de la câteva mame din bloc — doamna Viorica mi-a adus haine vechi de la nepoți, domnul Petre mi-a dat o bicicletă stricată pe care Sorin a reparat-o pentru Vlad. Dar prejudecățile nu au dispărut.

Într-o zi, la ședința cu părinții, o mamă s-a apropiat de mine:

— Ana, tu chiar crezi că poți să-i iubești pe toți la fel? Nu-i nedrept pentru ai tăi?

Am simțit cum mă ustură ochii.

— Dragostea nu se împarte, se înmulțește…

Dar noaptea, când toți dormeau, mă întrebam dacă are dreptate. Maria devenise mai retrasă. Rareori îmi povestea ce se întâmplase la școală. Într-o seară am găsit-o plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că… mi-e dor când eram doar noi…

Am strâns-o tare în brațe.

— Știu că e greu. Dar suntem tot noi… doar că familia noastră a crescut.

Mi-a zâmbit printre lacrimi.

— O să fie bine?

— O să fie bine…

Au trecut ani. Andreea a intrat la liceu cu bursă de merit. Vlad a început să joace fotbal la clubul din cartier. Maria s-a apropiat din nou de mine și chiar i-a ajutat pe cei mici la teme. Sorin a început să râdă mai mult și să meargă cu toții la picnicuri în parc.

Dar încă mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea chiar poate vindeca totul? Sau uneori sacrificiul nostru îi rănește pe cei dragi fără să vrem? Voi ce credeți?