Inima lui Vlad: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, trebuie să iei o decizie acum! Glasul medicului răsuna în urechile mele ca un ecou strident, de parcă cineva ar fi spart liniștea cu un ciocan. Mâinile îmi tremurau pe marginea patului de spital, iar ochii mi se lipeau cu disperare de chipul palid al lui Vlad, băiețelul meu de doar cinci ani. În jurul nostru, luminile reci ale secției de terapie intensivă păreau să înghețe timpul.

Nu-mi venea să cred că doar cu două ore înainte râdea în zăpadă, alergând după săniuța lui roșie. Acum, între viață și moarte, tot ce puteam face era să mă agăț de mâna lui mică și să sper la o minune. Dar minunea nu a venit. Vlad fusese lovit de o mașină pe trecerea de pietoni din fața blocului nostru din Ploiești. Șoferul, un tânăr grăbit, nici nu a apucat să frâneze.

— Irina, Vlad nu mai are activitate cerebrală. Nu mai putem face nimic pentru el… Dar organele lui pot salva alte vieți.

Cuvintele medicului m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum să renunț la copilul meu? Cum să accept că nu-l voi mai auzi spunând „mami”? Soțul meu, Radu, stătea în colțul camerei, cu pumnii strânși și ochii roșii de plâns. Nu ne-am vorbit ore întregi. Tensiunea dintre noi era ca o funie întinsă la maximum, gata să plesnească.

— Nu pot, Irina! Nu pot să-l las! a izbucnit el la un moment dat, răsturnând un scaun. — E copilul nostru! Cum să-l dăm?

— Radu, nu-l dăm! Îl pierdem oricum… Dar poate alți părinți nu vor trece prin ce trecem noi acum. Poate Vlad poate trăi prin altcineva…

Nu știu de unde am avut puterea să spun asta. Poate din disperare, poate dintr-o urmă de speranță că durerea noastră va avea un sens. Mama mea, care venise în fugă de la Buzău, mă strângea în brațe și plângea în hohote.

— Fata mea, nu e drept… Nu e drept!

În acea noapte am semnat hârtiile. Am simțit că mi-am trădat copilul, dar și că i-am dat aripi să zboare mai departe. După ce Vlad a fost dus la sala de operații pentru prelevarea organelor, am rămas singură pe holul alb, cu o păpușă stricată în brațe — jucăria lui preferată.

Zilele care au urmat au fost un coșmar fără sfârșit. Radu s-a închis în el și m-a acuzat că am ales moartea fiului nostru. „Tu ai semnat! Tu ai vrut asta!” îmi striga noaptea, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot: pentru accident, pentru decizie, pentru faptul că încă respiram.

Prietenii ne-au ocolit. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Au dat copilul la doctori… Cine știe ce-au făcut cu el?” În România, lumea încă se teme de donarea de organe. Mulți nu înțeleg sau nu acceptă. Am simțit privirile lor ca niște ace în spate ori de câte ori ieșeam din casă.

La două luni după tragedie, am primit o scrisoare anonimă: „Mulțumesc că mi-ai salvat copilul.” Atât scria. Am plâns ore întregi ținând hârtia la piept. Pentru prima dată am simțit că Vlad nu a murit degeaba.

Dar Radu nu putea trece peste. S-a mutat la fratele lui din București și m-a lăsat singură cu amintirile și cu vina. Mama încerca să mă ajute cum putea: gătea supa preferată a lui Vlad sau îmi aducea poze vechi cu el, dar fiecare gest era ca o rană nouă.

Într-o seară, după ce am adormit pe canapea cu televizorul pornit pe știri, am visat că Vlad mă strigă: „Mami, nu plânge! Eu sunt bine!” M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva cu durerea mea.

Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care au pierdut copii. Acolo am întâlnit-o pe Mihaela, care își pierduse fetița într-un incendiu. Ne-am ținut de mână și am plâns împreună. Am aflat că nu sunt singură și că vina nu ajută pe nimeni.

După aproape un an, Radu s-a întors acasă. Era schimbat — mai slab, cu ochii goi. Ne-am așezat la masa din bucătărie și am vorbit pentru prima dată despre Vlad fără să ne certăm.

— Irina… Îmi pare rău că te-am învinuit. Știu că ai făcut ce ai crezut tu că e bine… Poate așa trebuia să fie.

L-am iertat atunci și m-am iertat și pe mine. Am decis să vorbim deschis despre Vlad — despre râsul lui cristalin, despre cum îi plăcea să deseneze case cu acoperiș roșu și despre cât de mult îi plăcea ciocolata cu lapte.

Astăzi merg uneori la spitalul unde Vlad a fost internat și le vorbesc altor părinți despre donarea de organe. Nu toți mă ascultă sau mă înțeleg, dar știu că povestea mea poate schimba ceva.

Mă întreb adesea: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face aceeași alegere? Poate că da… Sau poate nu a existat niciodată o alegere corectă atunci când vine vorba despre inima unui copil.