Îngerul meu păzitor – Povestea Elizei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să tac! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji, în mijlocul bucătăriei reci, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea din aer. Mama, cu mâinile strânse pe marginea mesei, mă privea ca și cum nu mă recunoștea. Tata, în capătul celălalt al camerei, își freca fruntea, evitând să mă privească. Era marți dimineață, iar lumea mea se prăbușea.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când am găsit acea scrisoare ascunsă printre actele vechi din sertarul biroului tatei. Era de la unchiul meu, Sorin, pe care nu-l mai văzusem de ani buni. În scrisoare, Sorin îi cerea tatei ajutor financiar, amenințând că va dezvălui un secret vechi de familie dacă nu primește banii. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Tata, mereu atât de corect și distant, ascundea ceva grav. Am încercat să-l confrunt în acea seară, dar m-a oprit cu o privire rece: „Nu te amesteca în treburile adulților, Eliza.”

Dar nu puteam să mă opresc. În fiecare zi, tensiunea creștea. Mama devenise tot mai absentă, iar fratele meu mai mic, Vlad, simțea și el că ceva nu e în regulă. Într-o seară l-am auzit plângând în camera lui. M-am strecurat lângă el și l-am luat în brațe.

— Eliza, de ce se ceartă mama și tata? O să divorțeze?

Nu știam ce să-i răspund. Îl strângeam la piept și îi promiteam că totul va fi bine, dar nici eu nu credeam asta.

În mijlocul acestui haos, singura persoană care părea să mă înțeleagă era vecina noastră, doamna Mariana. O femeie trecută de șaizeci de ani, cu ochii blânzi și mereu cu o prăjitură caldă pe masă. Într-o după-amiază m-a văzut plângând pe banca din fața blocului.

— Ce s-a întâmplat, draga mea?

Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. Nu știu de ce am avut încredere în ea. Poate pentru că era singura care nu judeca.

— Știi, Eliza, uneori părinții fac greșeli mari ca să-și protejeze copiii sau ca să-și salveze familia. Dar adevărul iese mereu la iveală. Important e să nu uiți cine ești tu și ce vrei să devii.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. În timp ce tata devenea tot mai nervos și mama tot mai absentă, eu simțeam că mă sufoc între zidurile casei noastre. Într-o seară am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva:

— Nu pot să mai suport! Dacă află copiii… dacă află lumea…

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am luat scrisoarea și am pus-o pe masa din sufragerie, la vedere. A doua zi dimineață a urmat explozia.

— Cum ai putut? a țipat tata la mine.
— Cum ai putut tu să ne minți atâția ani? am răspuns eu tremurând.

Mama a început să plângă în hohote. Vlad s-a ascuns sub masă. Tata a ieșit trântind ușa.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Mama nu ieșea din cameră, Vlad nu vorbea cu nimeni, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmpla. Doamna Mariana venea zilnic cu supă caldă și vorbe bune.

— Nu e vina ta, Eliza. Adevărul doare, dar vindecă.

Într-o seară, tata s-a întors acasă abătut. S-a așezat lângă mine pe canapea.

— Eliza… îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Am vrut doar să vă protejez.

L-am privit pentru prima dată ca pe un om slab, nu ca pe stânca familiei noastre.

— Ce facem acum? am întrebat încet.
— Spunem adevărul și încercăm să reparăm ce se mai poate.

A doua zi am avut o discuție lungă toți patru. Tata ne-a povestit despre greșelile tinereții lui și despre cum fratele lui l-a șantajat ani la rând. Mama a recunoscut că știa totul și că tăcerea a distrus-o încetul cu încetul.

Nu a fost ușor să iertăm. Vlad a avut nevoie de luni întregi ca să vorbească din nou cu tata fără teamă. Eu am început să merg la terapie cu doamna Mariana – ea mi-a devenit un fel de înger păzitor.

Familia noastră nu mai e la fel ca înainte. Dar suntem sinceri unii cu alții acum. Și poate asta contează cel mai mult.

Mă întreb adesea: dacă n-aș fi găsit acea scrisoare, cât timp am mai fi trăit în minciună? Oare câte familii ca a noastră ascund adevăruri care le macină încet? Voi ce ați fi făcut în locul meu?