Încă o cameră pentru mama-soacră? Povestea unei case și a unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar vorbești despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce împachetam ultimele cărți în cutii. Era trecut de miezul nopții, iar camera era plină de umbre și tensiuni. Vlad, soțul meu, stătea rezemat de perete, cu mâinile încrucișate la piept, evitând să mă privească în ochi.

— E mama mea, Irina. Nu pot s-o las pe drumuri, a murmurat el, aproape șoptit.

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. De luni întregi visam la casa noastră — un apartament modest cu două camere în cartierul Militari, cumpărat cu greu după ani de chirii și sacrificii. Dar visul nostru era pe cale să fie invadat de o prezență care nu-mi dădea pace nici în somn: mama lui Vlad, doamna Mariana.

Totul a început când banca ne-a aprobat creditul. Am sunat-o pe mama mea, i-am spus printre lacrimi de bucurie că, în sfârșit, vom avea un loc al nostru. Dar la nici două zile după aceea, Vlad a venit acasă cu o privire apăsată și mi-a spus că mama lui trebuie să se mute cu noi. Tatăl lui murise recent, iar apartamentul lor urma să fie vândut pentru a acoperi datoriile lăsate în urmă.

— Nu putem găsi o soluție? Să stea la mătușa Lenuța o perioadă… sau să-i căutăm o garsonieră? am încercat eu, disperată.

— Nu vrea. Zice că nu poate trăi singură. Și nici nu avem bani pentru încă o chirie.

Mi-am mușcat buza până la sânge. Îmi doream să fiu înțelegătoare, să nu fiu „nora cea rea”, dar simțeam cum mă sufoc. Mariana era genul de femeie care intra fără să bată la ușă, comenta la orice găsește în frigider și nu ezita să-și exprime părerea despre hainele mele sau felul în care gătesc.

În seara aceea am adormit plângând, cu Vlad întors pe partea cealaltă a patului. Dimineața m-am trezit cu un mesaj de la mama: „Sunt mândră de tine! Să nu lași pe nimeni să-ți strice fericirea.”

Dar fericirea părea tot mai departe. Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de discuții aprinse. Mariana venea aproape zilnic „să ajute cu mutarea”, dar tot ce făcea era să inspecteze fiecare colțișor și să întrebe unde va fi camera ei.

— Irina, dragă, sper că nu te deranjează dacă pun dulapul meu cel mare în sufragerie. Știi, am multe haine… și poate facem loc și pentru colecția mea de bibelouri?

Am zâmbit forțat. În mintea mea urlam: „E casa mea! De ce trebuie să împart totul?”

Într-o seară, după ce Mariana a plecat, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu vreau să trăiesc cu mama ta! Vreau intimitate, vreau liniște! E casa noastră!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Și eu ce să fac? S-o las pe drumuri? E mama! Tu n-ai face la fel pentru a ta?

Am tăcut. Mama mea era diferită — discretă, mereu atentă să nu deranjeze. Dar știam că nu e corect să compar.

A doua zi am mers la bancă să semnăm actele. În timp ce semnam, mâna îmi tremura. Simțeam că semnez nu doar pentru o casă, ci pentru o viață în care nu mai aveam loc.

Seara am găsit-o pe Mariana deja instalată pe canapea, cu o pungă mare de semințe și televizorul dat la maximum.

— Am adus niște zacuscă de acasă! Să ai și tu ce mânca la serviciu, Irina. Știu că nu prea ai timp să gătești…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de zacuscă sau dulapuri. Era vorba de spațiul meu, de libertatea mea.

În următoarele săptămâni am început să mă schimb. Mă trezeam devreme ca să evit discuțiile cu Mariana la cafea. Mâncam pe fugă, ieșeam din casă cât mai repede. Vlad devenea tot mai absent — prins între două femei care nu se mai suportau.

Într-o duminică dimineață am cedat. Am izbucnit în plâns în fața Marianei:

— Nu mai pot! Vreau să plec! Simt că nu mai e casa mea!

Ea s-a uitat la mine surprinsă, apoi a oftat:

— Irina, eu nu vreau decât binele vostru… Dar dacă simți că te sufoc, poate ar trebui să vorbim serios toți trei.

A urmat o discuție lungă și grea. Vlad a recunoscut că nu mai poate suporta tensiunea. Mariana a acceptat, cu greu, să stea temporar la mătușa Lenuța până găsim o soluție mai bună.

Când am rămas singuri în casă, Vlad m-a luat de mână:

— Îmi pare rău… N-am știut cât de greu îți e.

L-am privit în ochi și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou o echipă.

Acum stau pe canapea și privesc cutiile încă nedesfăcute. Mă întreb: câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și sacrificiu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?