În umbra indiferenței: Glasul pierdut al Anei

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot să fiu invizibilă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Doar a oftat, ca și cum aș fi fost o muscă enervantă care-i tulbură liniștea.

Mă numesc Ana și, de când mama a murit acum un an, casa noastră s-a transformat într-un muzeu al tăcerii. Tata s-a retras într-o carapace de gheață, iar eu am rămas singură cu Ilinca, sora mea vitregă, care părea să strălucească tot mai tare pe măsură ce eu mă stingeam. Ilinca era fiica din prima căsătorie a tatălui meu, cu zece luni mai mare decât mine, mereu cu zâmbetul pe buze și cu note perfecte la școală. Toată lumea o adora: rudele, profesorii, chiar și tata. Eu eram doar „cealaltă fată”.

În fiecare dimineață, când coboram la micul dejun, găseam deja masa pusă pentru Ilinca: ceaiul ei preferat de mentă, pâine prăjită cu unt și dulceață de caise. Pentru mine nu era niciodată nimic pregătit. Mă simțeam ca o fantomă care bântuie printre farfurii goale și priviri absente. Odată am întrebat-o pe Ilinca:

— De ce nu-i pasă tatei de mine?

Ea a ridicat din umeri, fără să-și ridice ochii din telefon:

— Poate pentru că nu faci nimic să te remarci.

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice ceartă. Am început să cred că vina era a mea. Poate nu eram destul de bună. Poate nu meritam iubirea lui.

La școală nu era mai bine. Colegii mă priveau ca pe o ciudată — fata care nu vorbește cu nimeni, care stă mereu în ultima bancă și desenează fluturi pe marginea caietelor. Profesoara de română m-a întrebat odată:

— Ana, ai vrea să citești compunerea ta despre familie?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum să le spun că familia mea e o ruină? Că acasă nu există râsete sau îmbrățișări? Am dat din cap că nu pot și am auzit chicoteli în spate. Ilinca era în prima bancă, cu mâna ridicată, gata să-și citească eseul perfect despre „familia unită”.

Seara, când mă retrăgeam în camera mea, îmi imaginam că mama încă trăiește. Îi scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată:

„Mamă, mi-e dor de tine. Tata nu mă vede. Ilinca e tot ce-și dorește el. Eu… eu nu mai știu cine sunt.”

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun tatei ce simt. Era duminică și ploua mocnit. El citea ziarul la fereastră.

— Tata… putem vorbi?

A ridicat sprâncenele fără să lase ziarul jos.

— Ce e?

— Simt că nu-ți pasă de mine… De când a murit mama… parcă nici nu mai exist.

A oftat adânc și a spus:

— Ana, fiecare suferim în felul nostru. Nu e ușor nici pentru mine.

— Dar pentru Ilinca ai timp! Pentru ea pregătești micul dejun, o duci la meditații…

A tăcut mult timp. M-am simțit mică și ridicolă pentru că am îndrăznit să spun ceva.

— Ilinca are nevoie de sprijin ca să intre la Medicină. Tu… tu ești mai retrasă. Nu știu cum să te ajut.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu știa cum să mă ajute? Nici măcar nu încercase.

În acea noapte am plâns până târziu. A doua zi am decis să fac ceva doar pentru mine: m-am înscris la clubul de teatru al liceului, fără să spun nimănui acasă. La început mi-a fost teamă — vocea îmi tremura la repetiții, dar profesoara de teatru, doamna Popescu, m-a încurajat:

— Ana, ai o sensibilitate rară. Las-o să se vadă!

Pentru prima dată după mult timp, cineva mă vedea cu adevărat.

Pe scenă am început să-mi găsesc vocea. Am primit un rol principal într-o piesă despre o fată care își caută locul într-o familie destrămată. Ironia sorții! La premieră, sala era plină. L-am zărit pe tata lângă Ilinca, amândoi plictisiți. Dar când am rostit monologul final — „Nu vreau decât să fiu văzută și iubită pentru cine sunt!” — am simțit că vorbesc direct către ei.

După spectacol, tata a venit la mine pentru prima dată după mult timp.

— N-am știut că poți face asta… Ești… altfel decât credeam.

Ilinca a rămas în spate, tăcută.

— Poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem mai bine, a spus tata stângaci.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat între noi. Dar acum știu că merit să fiu auzită.

M-am întrebat adesea: câți copii ca mine trăiesc în umbra indiferenței părinților lor? Câți dintre noi trebuie să urle pe dinăuntru ca să fim văzuți? Poate că e timpul să vorbim despre asta.