În toamna vieții mele am primit un dar neașteptat: povestea unei mame între două lumi

— Tu chiar glumești, mamă? La vârsta ta? Să nu-mi spui că vrei să păstrezi copilul!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Îl priveam peste ceașca aburindă, încercând să-mi găsesc cuvintele. Radu, soțul meu, stătea lângă mine, cu mâna pe umărul meu, încercând să mă susțină.
— Vlad, nu e o glumă. Știu că e greu de acceptat, dar eu și tatăl tău ne dorim acest copil.
— E rușinos! Ce-o să zică lumea? Să ai un copil la aproape cincizeci de ani?
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Nu mă așteptam la aplauze, dar nici la atâta furie. M-am uitat la Radu, care mi-a strâns mâna mai tare.
— Vlad, nu contează ce zice lumea. Contează ce simțim noi, a spus el cu blândețe.

Dar Vlad nu era singurul care gândea așa. Fratele lui mai mic, Paul, a venit acasă în acea seară și m-a privit cu o uimire amestecată cu dezgust.
— Mamă, tu realizezi că eu am douăzeci și cinci de ani? Cum să am o soră care să-mi fie fiică după acte?

Am simțit cum inima mi se strânge. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De afară se auzea larma orașului, dar în sufletul meu era liniște apăsătoare. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem. Dacă nu cumva egoismul meu îi rănea pe cei pe care îi iubeam cel mai mult.

A doua zi, mama mea a venit în vizită. S-a uitat la mine lung, cu ochii ei mici și aspri.
— Nu te-ai gândit că poate Dumnezeu nu vrea să-ți mai dea copii la vârsta asta? Poate e un semn…

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea vorbelor ei. M-am ridicat brusc.
— Mamă, nu pot să cred că tu spui asta! Tu, care ai crescut patru copii singură!
Ea a dat din mână a lehamite.
— Era altă vreme. Acum lumea râde. O să fii bunică și mamă în același timp! Nu vezi că-i nenatural?

În acele zile, fiecare telefon devenise o povară. Sora mea, Maria, mi-a spus direct:
— Eu nu pot să te susțin în nebunia asta. O să râdă tot satul de noi!

Singurul care părea cu adevărat fericit era Radu. În fiecare seară îmi mângâia burta abia rotunjită și îmi șoptea:
— E un miracol. Nu-i lăsa pe ceilalți să ne fure bucuria.

Dar bucuria era greu de păstrat când toți cei dragi păreau să se întoarcă împotriva mea. La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau ironie.
— Ai curaj, Ileana! Eu la vârsta ta abia mai am răbdare cu nepoții…

Am început să mă izolez. Mergeam la controale medicale singură, evitam mesele de familie și petreceam ore întregi vorbind cu fetița mea nenăscută.
— Tu ești dorința mea cea mai mare, îi spuneam în șoaptă. Nu contează ce spun ceilalți.

Într-o seară, Vlad a venit acasă beat și a izbucnit:
— O să ne faci de râs! Prietenii mei deja fac glume pe seama noastră! Cum ai putut?

Am izbucnit în plâns.
— Vlad, eu sunt tot mama ta! Nu pot să renunț la copilul ăsta doar pentru că ție ți-e rușine!
El a trântit ușa și a plecat fără să mai spună nimic.

Au urmat luni grele. Paul nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Mama nu mă mai suna deloc. Maria îmi trimitea doar mesaje scurte și reci.
Singura alinare era Radu și gândul la fetița care creștea în mine.

Când am născut-o pe Ana-Maria într-o dimineață ploioasă de octombrie, am simțit că tot universul s-a schimbat. Radu plângea lângă mine ca un copil.
— E perfectă… E minunea noastră!

Dar acasă lucrurile nu s-au îmbunătățit imediat. Vlad nici nu a vrut să o vadă la început. Paul a venit doar pentru câteva minute și a plecat fără să spună nimic.
Mama a venit după două săptămâni, s-a uitat lung la Ana-Maria și a oftat:
— E frumoasă… Poate Dumnezeu știe mai bine decât noi…

Au trecut luni până când familia a început să se apropie din nou de noi. Vlad a venit într-o zi și s-a uitat la Ana-Maria cum dormea în pătuț.
— Nu pot să cred că e sora mea… Dar e atât de mică… și seamănă cu tine când erai tânără.
L-am văzut cum i se înmoaie privirea și am știut că ceva s-a schimbat în el.

Paul a venit într-o seară cu o jucărie și i-a zâmbit pentru prima dată surioarei lui.
— Poate că n-am fost pregătit… Dar dacă tu poți s-o iubești atât de mult, cred că pot și eu.

Familia noastră nu mai era la fel ca înainte. Era altfel — poate mai fragilă, dar și mai sinceră. Am învățat că dragostea nu are vârstă și nici reguli impuse de ceilalți.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim după regulile altora și uităm să ne ascultăm inima? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales?