În genunchi la ușa vecinului: Povestea unei familii încercate

— Nu mai avem nimic, mamă! Am șoptit, cu vocea tremurândă, privind spre rafturile goale din bucătărie. Mama stătea pe scaun, cu mâinile în poală, ochii ei obosiți pierduți undeva departe. Fratele meu, Radu, tușea în camera alăturată, iar sunetul acela mă sfâșia de fiecare dată. Era iarnă, iar caloriferul abia mai dădea căldură. Afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună.

— Nu te mai gândi la asta, Ana, o să ne descurcăm cumva… a murmurat mama, dar vocea ei nu mai avea convingerea de altădată.

Nu mai puteam suporta. Tata plecase de doi ani în Italia și nu mai trimisese bani de luni bune. Mama lucra la croitorie, dar fabrica se închisese. Radu era bolnav de astm și medicamentele costau mai mult decât ne permiteam. Eu aveam 17 ani și simțeam că port tot greul lumii pe umeri.

Am privit pe geam spre casa vecinului nostru, domnul Popescu. O vilă mare, cu gard înalt și mașină scumpă la poartă. Întotdeauna am simțit că ne privește de sus. Mama nu voia să avem de-a face cu el: „E un om rece, Ana. Nu te duce la el!” Dar ce altceva puteam face?

Am tras pe mine geaca subțire și am ieșit în frig. M-am oprit în fața porții lui Popescu și am ezitat. Mândria mă ținea pe loc. Dar gândul la Radu m-a împins înainte. Am apăsat soneria cu mâna tremurândă.

Ușa s-a deschis brusc. Domnul Popescu m-a privit mirat peste ochelari.

— Da?

— Bună ziua… îmi cer scuze că deranjez… aș avea nevoie de ajutor… fratele meu e bolnav și… mama nu mai are bani pentru medicamente…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. A urmat o tăcere apăsătoare.

— Intră! a spus el scurt.

Am pășit timid în holul imens, unde mirosea a cafea și mobilă scumpă. M-a condus în sufragerie și mi-a pus o cană cu ceai în față.

— Spune-mi exact ce s-a întâmplat.

I-am povestit totul, cu lacrimi în ochi. Nu m-a întrerupt niciodată. La final, a oftat adânc.

— Știi, Ana, lumea mă judecă după ce vede aici… dar nici eu n-am avut mereu totul. Tatăl tău mi-a dat cândva o pâine caldă când eram copil și nu aveam ce mânca. Nu am uitat asta.

A doua zi, domnul Popescu a venit la noi cu o sacoșă plină de alimente și medicamente pentru Radu. Mama a izbucnit în plâns când l-a văzut.

— Nu pot accepta… a încercat ea să spună.

— Ba da, doamnă Maria! Azi eu pot să dau înapoi ce am primit cândva. Nu e rușine să ceri ajutor când ai nevoie.

În zilele următoare, domnul Popescu venea des la noi. Ne aducea lemne pentru foc, mâncare și chiar l-a dus pe Radu la un medic bun din oraș. Încet-încet, mama a început să zâmbească din nou, iar eu am simțit că nu mai sunt singură.

Dar nu toți vecinii au privit cu ochi buni această apropiere. Doamna Ionescu, care locuia vizavi, a început să bârfească:

— Ai văzut? Maria stă la masă cu Popescu! Cine știe ce-i promite…

Mama suferea din cauza vorbelor rele. Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Oamenii nu știu cât e de greu să ceri ajutor… Dar dacă n-aș fi acceptat, ce s-ar fi întâmplat cu Radu?

Am îmbrățișat-o strâns.

Într-o zi, tata a sunat din Italia. Vocea lui era stinsă:

— Iartă-mă, Ana… n-am reușit să trimit bani… dar mă întorc acasă curând.

Când tata s-a întors după câteva luni, familia noastră era schimbată. Nu mai eram singuri. Domnul Popescu devenise un fel de bunic pentru noi toți.

Într-o seară de primăvară, stăteam cu toții la masă — părinții mei, Radu și domnul Popescu. Am privit chipurile lor luminate de lumina caldă a lămpii și am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem demult.

M-am întrebat atunci: cât de greu este să-ți calci pe mândrie pentru cei dragi? Și câți dintre noi ar avea curajul să ceară ajutor când lumea te judecă? Poate că uneori salvarea vine tocmai din locurile unde nu te-ai aștepta niciodată.