În fiecare zi gătesc pentru Mihai: Când e destul?

— Elena, ai pus sare în supă? Mă întrebă Mihai, fără să ridice ochii din telefon, în timp ce eu încercam să-mi ascund mâinile tremurânde sub masă. Era a treia oară săptămâna asta când mă întreba același lucru, de parcă nu aș fi știut deja rețeta pe de rost. Mă trezisem la cinci dimineața, ca să am timp să fierb legumele, să fac pâine proaspătă și să pregătesc totul înainte să plec la serviciu. Când m-am întors acasă, după opt ore de alergat între birouri și telefoane, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă apuc din nou de gătit. În timp ce tocai morcovii, simțeam cum oboseala îmi apasă umerii, dar nu aveam curajul să mă opresc.

Mihai nu mănâncă nimic ce nu e proaspăt. Așa a fost mereu, încă de când ne-am cunoscut. La început mi s-a părut drăguț, o excentricitate care îl făcea diferit de ceilalți bărbați. Îmi plăcea să-i gătesc, să-l văd cum zâmbește mulțumit după fiecare masă. Dar anii au trecut, iar zâmbetul lui s-a transformat într-o așteptare tăcută, aproape o pretenție. Dacă întârziam cu masa, se uita la mine cu ochii aceia reci, de parcă aș fi uitat ceva esențial. Dacă nu era totul perfect, nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice reproș.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am intrat în dormitor și l-am găsit pe Mihai uitându-se la televizor. Am stat în prag, cu mâinile strânse la piept, și am îndrăznit să întreb:
— Mihai, tu crezi că e normal să gătesc în fiecare zi, chiar dacă sunt obosită?
El a ridicat din umeri, fără să-și ia ochii de la ecran:
— Dacă nu-ți place, nu te obligă nimeni. Dar știi că nu pot mânca mâncare reîncălzită.
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar de mâncare. Era vorba de mine, de faptul că nu mai știam cine sunt, în afară de femeia care gătește. Prietenele mele mă sunau tot mai rar, iar când o făceau, nu aveam ce să le povestesc. Viața mea se rezuma la rețete, liste de cumpărături și programul lui Mihai.

Mama m-a sunat într-o duminică dimineață, când tocmai terminasem de făcut plăcintă cu brânză. Vocea ei caldă m-a făcut să-mi dau lacrimile:
— Elena, tu ești bine? Pari mereu obosită când vorbim.
— Sunt bine, mamă, doar că… e mult de muncă.
— Ai grijă de tine, fata mea. Nu te pierde pe drum.
Am închis telefonul și am rămas cu privirea în gol. Când a intrat Mihai în bucătărie, i-am spus că vreau să ieșim la o plimbare, să facem ceva împreună, orice altceva decât să stau între patru pereți. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:
— Dar cine gătește pentru prânz?
— Putem mânca ceva simplu, am zis eu, cu voce stinsă.
— Nu, Elena, știi că nu-mi place să improvizez.

În seara aceea, după ce Mihai a adormit, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat când am încetat să mai trăiesc pentru mine. Când am devenit doar o umbră care se mișcă printre oale și tigăi, uitând să mai râd, să mai visez, să mai simt. Am început să scriu într-un caiet, să-mi notez gândurile, frustrările, dorințele pe care nu le mai rosteam cu voce tare. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Mihai că vreau să merg la un curs de pictură, ceva doar pentru mine. M-a privit mirat:
— Și cine gătește atunci?
— Poți să-ți faci singur ceva, i-am răspuns, tremurând.
A tăcut mult timp, apoi a dat din cap, nemulțumit. Dar nu m-am lăsat. Am mers la curs, iar acolo am întâlnit oameni care vorbeau despre altceva decât mâncare. Am simțit că respir din nou.

Într-o seară, când m-am întors acasă, Mihai era supărat. Nu găsise nimic de mâncare și mă aștepta cu fața întunecată:
— Nu pot să cred că ai lăsat totul baltă pentru niște prostii!
— Nu sunt prostii, Mihai. Sunt lucruri care mă fac fericită. Și merit și eu să fiu fericită, nu crezi?
A izbucnit într-o tiradă despre cum nu-l mai iubesc, despre cum îl neglijez. Am plâns, dar nu am cedat. Pentru prima dată, am simțit că am dreptul să spun ce simt. Am început să gătesc mai puțin, să-mi iau timp pentru mine. Mihai a protestat, a încercat să mă facă să mă simt vinovată, dar nu am mai dat înapoi.

Au trecut luni de zile. Relația noastră s-a schimbat. Uneori mă întreb dacă nu cumva ne-am pierdut pe drum, dacă nu am construit totul pe o iluzie. Dar acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie care începe să-și amintească cine este. O femeie care nu mai vrea să trăiască doar pentru alții.

Oare câte femei ca mine există, care se pierd în fiecare zi printre așteptările celorlalți? Când e destul? Când avem curajul să spunem: și eu contez?