Împrumuturi fără sfârșit: Povara datoriilor în familie

— Nu pot să cred că iar nu a adus niciun ban! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile, în timp ce priveam spre soțul meu, Radu, care stătea cu ochii în pământ.

Era deja a șasea lună de când îi împrumutasem soacrei mele, Mariana, o sumă considerabilă — 15.000 de lei — bani pe care îi strânsesem cu greu pentru renovarea apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mariana venise într-o seară ploioasă, cu ochii roșii și vocea tremurândă: „Doina, Radu, nu știu la cine să mai apelez. Dacă nu plătesc rata la bancă, îmi iau casa.”

Am simțit atunci un amestec de milă și datorie. Era mama lui Radu, femeia care îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident stupid la combinatul de la Călărași. Cum să o refuzăm? Am semnat amândoi pe loc transferul bancar, convinși că va fi doar pentru două luni.

Dar lunile au trecut. Mariana venea la noi aproape săptămânal, cu plase de la Mega pline cu napolitane și portocale, dar niciodată cu vreo rată din împrumut. La început am tăcut. Apoi am început să-i sugerez discret lui Radu să discute cu ea. El ridica din umeri: „E mama, Doina… O să ne dea banii când poate.”

Într-o seară, după ce am aflat că Mariana și-a cumpărat o geantă nouă și a plecat la Băile Felix cu prietenele ei de la biserică, am simțit cum ceva se rupe în mine. Am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Nu e corect! Noi stăm cu pereții scorojiți și ea merge la tratament și la shopping! Tu chiar nu vezi?

Radu s-a înroșit la față:
— Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama pentru bani?

— Nu e vorba doar de bani! E vorba de respect! De promisiuni!

A urmat o tăcere grea. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: orele suplimentare la birou, vacanțele ratate, planurile amânate. M-am simțit trădată nu doar de Mariana, ci și de Radu.

A doua zi am decis să vorbesc direct cu soacra mea. Am invitat-o la cafea și am încercat să fiu cât mai calmă:

— Mariana, știu că nu e ușor, dar avem nevoie de banii aceia. Ne-am făcut niște planuri…

Ea a oftat teatral:
— Doina dragă, știu că vă e greu, dar și mie mi-e greu. Am pensia mică, medicamentele scumpe… Și apoi, suntem familie! Familia se ajută!

M-am simțit vinovată pentru că am cerut ceva ce era al meu. Am plecat acasă cu un gust amar.

Seara, Radu a venit nervos:
— Ce i-ai spus mamei? Mi-a dat mesaj că ai făcut-o să plângă!

— I-am cerut banii înapoi! Nu crezi că e normal?

— Doina, nu vreau scandaluri în familie!

Am început să ne certăm aproape zilnic. Orice discuție despre bani se transforma într-o ceartă despre loialitate și datorie. Radu era prins între mine și mama lui, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o duminică dimineață, când făceam cafeaua, l-am auzit pe Radu vorbind la telefon:
— Mamă, te rog… Nu mai pot cu Doina… Dă-ne măcar o parte din bani!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-l pun pe Radu într-o astfel de situație. Dar nici nu puteam să accept ca familia mea să fie luată de fraieră.

Au trecut încă două luni fără niciun ban. Între timp, relația mea cu Radu s-a răcit. Vorbeam doar despre facturi și probleme. Seara stăteam fiecare pe telefonul lui, evitând privirile.

Într-o zi, am primit un plic de la bancă: dobânda la creditul nostru crescuse pentru că nu reușisem să achităm avansul pentru renovare. Am izbucnit în plâns.

A doua zi am mers la Mariana fără să-i spun lui Radu. Am găsit-o râzând cu vecina ei pe bancă în fața blocului.

— Mariana, te rog… Nu mai pot! Avem nevoie de bani! Ne-au crescut ratele!

M-a privit lung:
— Doina… Dacă nu poți să aștepți, atunci nu trebuia să-mi dai!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat fără să mai spun nimic.

Când i-am povestit lui Radu ce s-a întâmplat, a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Poate că ai dreptate… Poate că mama profită de noi… Dar nu pot să-i spun asta…

În acea noapte am dormit separat pentru prima dată în zece ani de căsnicie.

Au trecut încă trei luni până când Mariana ne-a dat înapoi o parte din bani — 2.000 de lei — cu o atitudine jignită: „Sper că acum sunteți fericiți!”

Nu eram fericiți. Relația noastră era șubrezită de neîncredere și resentimente. Am început să mă întreb dacă merită să sacrifici liniștea familiei pentru niște bani sau dacă banii chiar pot distruge ceea ce ai construit ani întregi.

Uneori mă uit la Radu și mă întreb: oare cât valorează loialitatea față de familie? Și cât costă liniștea sufletească? Voi ce ați fi făcut în locul meu?