„Împachetează și mută-te la noi!” – Viața în umbra soacrei mele

— Nu vreau să aud nicio scuză, Irina! Împachetează și mută-te la noi! Ai nevoie de supraveghere, nu de libertate, acum că ești însărcinată!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în telefon cu o autoritate pe care nu o mai simțisem niciodată atât de apăsătoare. Mâinile îmi tremurau, iar privirea mi se pierdea pe pereții apartamentului nostru mic din cartierul Titan. Mă uitam la Mihai, soțul meu, care încerca să-mi evite privirea.
— Mamă, nu cred că e cazul să…
— Mihai, nu mă întrerupe! Irina are nevoie de ajutorul meu. Tu ești toată ziua la muncă, iar ea… ea nici măcar nu știe să gătească o supă decentă!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Viorica încerca să se impună în viața noastră, dar acum părea hotărâtă să nu lase nimic la voia întâmplării.

Totul începuse cu două săptămâni în urmă, când am aflat că sunt însărcinată. Am plâns de fericire și l-am sunat imediat pe Mihai la serviciu. Seara, am sărbătorit cu pizza și suc de portocale, râzând și visând la viitorul nostru în trei. Dar a doua zi dimineață, Mihai a simțit nevoia să-i spună mamei lui vestea. De atunci, liniștea noastră s-a spulberat.

Viorica a venit la noi cu plase de mâncare, broșuri despre sarcină și o listă lungă de reguli: ce să mănânc, ce să nu fac, la ce oră să mă culc. Îmi verifica frigiderul, îmi critica hainele și mă întreba zilnic dacă am luat vitaminele. La început am încercat să-i mulțumesc, dar fiecare gest de „ajutor” era însoțit de o privire critică sau o remarcă usturătoare.

Într-o seară, după ce Viorica a plecat trântind ușa pentru că refuzasem să beau ceaiul ei „special pentru gravide”, Mihai m-a luat de mână:
— Știu că e greu cu mama… Dar poate are dreptate. E primul nostru copil.
— Mihai, eu nu mai pot! Simt că nu mai am aer în casa asta! Nu pot nici măcar să plâng fără să mă întrebe dacă am băut destulă apă!
El a oftat și s-a retras în dormitor, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

A doua zi dimineață, Viorica a sunat din nou. De data asta nu a mai cerut, ci a ordonat: „Împachetează și mută-te la noi!”

Am cedat. Nu aveam energie să mă cert. În două zile eram deja instalată în camera copilăriei lui Mihai, cu hainele mele înghesuite într-un dulap plin de naftalină și cu Viorica supraveghindu-mi fiecare pas.

— Să nu te prind că te ridici din pat fără să mă chemi! — îmi spunea ea dimineața.
— Ai mâncat tot? Nu ai voie să lași nimic în farfurie!
— Nu te uita la televizor! Radiațiile nu sunt bune pentru copil!

Mihai venea acasă târziu și părea tot mai absent. Îl vedeam cum evită discuțiile cu mama lui și cum mă privește cu vinovăție. Într-o seară, după ce Viorica a adormit pe canapea cu televizorul dat încet pe știri, am încercat să vorbesc cu el:
— Mihai, nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai sunt eu. Parcă nici copilul nu mai e al meu…
El s-a uitat la mine lung:
— Irina… E doar pentru câteva luni. Mama vrea doar să te ajute.
— Nu mă ajută! Mă sufocă! Tu chiar nu vezi?
A tăcut. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai mare.

Zilele au început să semene între ele: aceleași reguli, aceleași certuri mărunte, aceleași lacrimi ascunse sub pernă. Odată am încercat să ies singură la plimbare prin parc; Viorica m-a urmărit cu privirea până la colțul blocului și apoi i-a telefonat lui Mihai:
— Fata asta nu mă ascultă deloc! Dacă pățește ceva?

Într-o dimineață, după o noapte albă din cauza durerilor de spate și a gândurilor negre, am găsit curajul să-i spun Vioricăi ce simt:
— Doamnă Viorica, vă rog… Am nevoie de puțin spațiu. Nu pot trăi mereu sub ochii dumneavoastră.
Ea s-a uitat la mine ca la un copil obraznic:
— Spațiu? Când vei fi mamă vei înțelege că nu există spațiu între tine și copilul tău! Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, neputincioasă și singură. În acea zi am decis că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru copilul meu.

Seara, când Mihai a venit acasă, i-am spus hotărât:
— Eu plec. Mâine dimineață mă întorc acasă. Dacă vrei să vii cu mine, bine. Dacă nu… mă descurc singură.
El s-a uitat speriat la mine:
— Irina… Nu poți face asta!
— Ba da! Nu mai pot trăi viața altcuiva!

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am împachetat hainele în liniște, cu inima bătând nebunește. Dimineața devreme am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Acum stau pe canapeaua noastră veche din Titan și simt pentru prima dată după mult timp că respir liber. Nu știu ce va fi mâine — dacă Mihai va avea curajul să-și apere familia sau dacă voi rămâne singură cu copilul meu. Dar știu un lucru: nimeni nu are dreptul să-mi ia libertatea de a fi eu însămi.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când iubirea se transformă în control?