Ieri, soacra mea a adunat familia să citească testamentul: Ce faci când cumnatul primește cea mai mare moștenire?

— Nu pot să cred că ne-a chemat pe toți aici pentru asta, am șoptit, strângând mâna lui Radu sub masă. În sufrageria soacrei mele, Elena, era o liniște apăsătoare, spartă doar de foșnetul hârtiei testamentului pe care îl ținea strâns în mâini. Pe canapea, lângă mine, Radu părea că nu-și găsește locul, iar fratele lui, Vlad, își tot aranja cravata, de parcă știa deja ce urmează.

Elena a ridicat privirea spre noi, cu ochii umezi, dar hotărâți. — Vreau să știți că nu a fost ușor să iau această decizie, a început ea, iar vocea îi tremura ușor. — Dar am făcut-o cu inima, pentru binele vostru.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la Radu, care își mușca buza de jos, încercând să nu arate cât de mult îl afectează momentul. Vlad, în schimb, părea relaxat, aproape triumfător. Pe masa din fața noastră, ceștile de cafea rămăseseră reci, uitate de toți.

— Apartamentul din centru, cel cu trei camere, va merge la Vlad, a spus Elena, privind direct spre el. Radu, tu vei primi casa de la țară, de la bunici. Și atât. Restul banilor îi voi împărți nepoților, pentru studii.

Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. Radu a rămas nemișcat, dar ochii lui s-au umplut de lacrimi. Vlad a zâmbit larg, iar soția lui, Irina, a tras aer adânc în piept, ca și cum ar fi câștigat la loto. Eu am rămas fără cuvinte. Mă simțeam mică, neputincioasă, prinsă între dorința de a-l apăra pe Radu și teama de a nu strica și mai tare relațiile din familie.

— Mamă, de ce? a întrebat Radu, cu o voce abia șoptită. — De ce Vlad primește apartamentul și eu doar casa de la țară? Știi cât de mult am muncit să fiu aproape de tine, să te ajut când ai avut nevoie…

Elena a oftat adânc. — Radu, tu ai familia ta, ai serviciu stabil, nu ai nevoie de mai mult. Vlad a trecut prin multe, a avut probleme cu banii, cu serviciul… Am vrut să-l ajut să se ridice. Nu e vorba de dragoste, ci de nevoie.

Am simțit cum mă înfurii. Cum adică, Vlad are nevoie, iar Radu nu? De câte ori nu l-am văzut pe Radu alergând la spital cu medicamente pentru Elena, sau făcând cumpărături, sau reparând lucruri prin casă? Vlad abia dacă venea la sărbători, iar când venea, stătea cu ochii în telefon.

— Nu e corect, am spus, fără să-mi dau seama că vorbesc cu voce tare. Toți s-au uitat la mine. — Radu a fost mereu aici pentru tine. Nu merită să fie tratat așa.

Irina a ridicat din sprâncene. — Poate că fiecare primește ce merită, a zis ea, cu un zâmbet fals. — Vlad are nevoie de un nou început.

Radu s-a ridicat brusc de pe canapea. — Dacă asta e decizia ta, mamă, nu am ce să spun. Dar să știi că doare. Și nu pentru apartament, ci pentru că simt că nu contează tot ce am făcut pentru tine.

Elena a început să plângă. — Nu vreau să vă certați, vă rog! Am făcut ce am crezut că e mai bine. Vă iubesc pe amândoi la fel!

Am ieșit din casă cu Radu, fără să mai spunem nimic. Pe drum, el mergea cu capul plecat, iar eu încercam să găsesc cuvinte care să-l aline. Dar nu găseam nimic potrivit. Știam că nu e vorba doar de bani sau de apartament. Era vorba de recunoaștere, de iubire, de faptul că, oricât ai face, uneori nu ești văzut.

Acasă, Radu s-a prăbușit pe canapea. — Toată viața am încercat să nu-i greșesc mamei. Să fiu fiul bun. Și uite că tot Vlad e cel care primește totul. Ce rost are să fii corect, dacă tot nu contezi?

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Mă simțeam neputincioasă, furioasă, dar și vinovată că, poate, nu am făcut destul să-l susțin. Mă gândeam la copiii noștri, la cum vor vedea și ei, într-o zi, că viața nu e mereu dreaptă.

A doua zi, Vlad ne-a sunat să ne întrebe dacă vrem să mergem să vedem apartamentul împreună. Radu a refuzat politicos, dar eu am simțit cum mă cuprinde o amărăciune greu de descris. Cum să mergi să vezi ce ai pierdut, când nici măcar nu ai avut șansa să lupți pentru asta?

Seara, Elena ne-a trimis un mesaj: „Sper să mă puteți ierta. Nu vreau să vă pierd.” Am citit mesajul cu voce tare, iar Radu a oftat. — Oare chiar contează iertarea, când rana e atât de adâncă?

Mă întreb, privind la el: Cât de mult poate o familie să rănească, fără să-și dea seama? Și, mai ales, ce înseamnă dreptatea într-o familie? Poate cineva să răspundă sincer la asta?