Grădina pe care n-o vede nimeni

— Nu mai vreau să merg acasă la tata! a țipat Ilinca, cu ochii mari, umezi, în timp ce strângea cu putere mâna mea. Era trecut de ora opt seara, iar vântul de toamnă aducea miros de frunze arse pe strada îngustă din cartierul nostru din Ploiești. M-am aplecat la nivelul ei și i-am șoptit:

— De ce spui asta, Ilinca? Ce s-a întâmplat?

Ea a ezitat, privirea fugindu-i spre fratele ei mai mic, Radu, care stătea tăcut, cu gluga trasă peste cap. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când copiii fratelui meu, Doru, veneau la mine cu hainele murdare și ochii triști, dar niciodată nu mi-au spus direct că le e frică să se întoarcă acasă.

În acea seară, după ce i-am spălat și le-am dat să mănânce supă caldă, am încercat să-l sun pe Doru. Nu a răspuns. Am privit spre copii — Radu adormise pe canapea, iar Ilinca se juca absent cu o păpușă fără un picior. M-am așezat lângă ea.

— Ilinca, vrei să-mi povestești?

A început să plângă încet. Printre suspine am aflat că Doru nu venea acasă cu zilele, lăsându-i singuri cu o vecină bătrână care le arunca din când în când câte o felie de pâine. Când venea, era nervos și mirosea a alcool. Nu-i întreba niciodată cum le-a fost ziua la școală.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Doru fusese mereu „oaia neagră” a familiei — rebel, neatent, mereu în căutarea unei scurtături spre fericire. Dar nu mi-am imaginat niciodată că va ajunge să-și neglijeze propriii copii.

A doua zi dimineață am mers la el acasă. Ușa era întredeschisă, iar înăuntru mirosea a mucegai și țigări stinse. Doru stătea pe canapea cu ochii roșii, privind în gol la televizor.

— Ce faci aici? am izbucnit eu. Copiii tăi au dormit la mine! Știi măcar unde sunt?

S-a uitat la mine fără să clipească.

— Nu te băga, Sorina. E treaba mea cum îmi cresc copiii.

— Nu e treaba ta dacă îi lași flămânzi și singuri! Nu vezi că suferă?

A ridicat din umeri, apoi a început să râdă amar.

— Tu ce știi? Tu n-ai copii! N-ai habar cât e de greu!

— Poate n-am copii, dar știu că nu-i lași să plângă singuri nopți întregi!

Am simțit cum mi se frânge inima. Îmi venea să-l zgudui, să-l fac să vadă ce rău le face. Dar am văzut în ochii lui o oboseală adâncă, un fel de resemnare care m-a speriat.

— Doru… ai nevoie de ajutor. Lasă-mă să te ajut. Lasă-mă măcar să am grijă de ei până îți revii.

A tăcut mult timp. Apoi a murmurat:

— Fă ce vrei.

Am luat copiii la mine. Zilele au trecut greu — Ilinca avea coșmaruri și se trezea plângând; Radu refuza să vorbească la școală. Încercam să le ofer stabilitate: mic dejun cald, povești seara, îmbrățișări atunci când păreau că se destramă.

Mama noastră mă certa la telefon:

— Sorina, nu te băga! Doru e fratele tău, dar nu poți salva pe toată lumea!

— Dar pe copii cine-i salvează? am întrebat-o eu printre lacrimi.

Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-o și pe Sorina, s-a trezit mamă peste noapte!” Dar nu-mi păsa. Pentru prima dată în viață simțeam că fac ceva care contează cu adevărat.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Tu o să ne lași vreodată singuri?

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge sufletul.

— Nu, Ilinca. Niciodată.

Au urmat luni grele. Am mers cu Doru la consiliere — uneori venea, alteori nu. A început să muncească cu ziua prin construcții. Încet-încet, a început să-și caute copiii după școală. Dar rănile rămâneau adânci.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu un desen: o casă mare, galbenă, cu o grădină plină de flori și trei oameni zâmbind. L-am întrebat cine sunt.

— Eu, Ilinca și tu.

Am plâns atunci ca un copil.

Acum, când îi văd râzând în curte sau alergând după pisica noastră leneșă, mă gândesc cât de ușor e să nu vezi grădina din sufletul unui copil — buruienile cresc repede dacă nu le smulge nimeni.

Mă întreb uneori: câți copii mai trăiesc printre noi cu grădini nespuse? Câți adulți aleg să nu vadă? Poate că iubirea nu rezolvă totul — dar e singurul lucru care poate începe vindecarea.