Grădina Nevăzută: Povestea Mea Dintr-un Colț de România

— Nu mai plânge, Ilinca, te rog… O să fie bine, promit! Glasul meu tremura în timp ce o strângeam pe nepoata mea în brațe, încercând să-i șterg lacrimile cu mâneca puloverului. Era trecut de miezul nopții, iar camera mică mirosea a umezeală și a vechi, cu jucăriile împrăștiate pe covorul ros de timp. Din bucătărie se auzea un plâns înfundat — fratele meu, Doru, iarăși beat, iar copiii lui, Ilinca și Vlad, se ascundeau de fiecare dată când el ridica vocea. Nu mai puteam suporta. Mă uitam la ei și simțeam cum mă sfâșie neputința.

Totul a început cu un telefon scurt, într-o după-amiază ploioasă de toamnă. Mama mă sunase, vocea ei era spartă de griji: „Du-te la Doru, te rog, copiii nu mai au ce mânca. Nu știu ce să fac.” Am lăsat totul baltă — serviciul, prietenii, liniștea mea — și am venit la casa copilăriei noastre, în satul de la marginea orașului. Nu mă așteptam să găsesc o asemenea dezastru: frigiderul gol, hainele copiilor murdare, iar Doru… Doru era doar o umbră a bărbatului care fusese odată, cu ochii pierduți și mâinile tremurânde de la băutură.

În prima seară, Vlad, băiatul de șapte ani, s-a apropiat de mine cu o timiditate sfâșietoare: „Tanti Ana, tu rămâi cu noi azi?” Am simțit un nod în gât. „Da, Vlad, rămân. Nu vă mai las singuri.”

Zilele au trecut greu. Îi duceam la școală, le făceam de mâncare, îi spălam, le citeam povești seara. Încercam să le redau copilăria furată de nepăsarea fratelui meu. Dar Doru nu vedea nimic. Era mereu absent, prins între sticlele de bere și televizorul care bâzâia non-stop. Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, am intrat în bucătărie și l-am găsit cu capul pe masă, murmurând ceva neinteligibil.

— Doru, trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. Copiii tăi suferă, nu vezi?

A ridicat privirea încețoșată spre mine, cu o furie mocnită în ochi.

— Ce știi tu, Ana? Tu n-ai copii, n-ai habar cât e de greu! Lasă-mă în pace!

— Nu e vorba despre mine, e vorba despre Ilinca și Vlad! Au nevoie de tine, nu de o umbră care urlă și sparge pahare!

A izbucnit într-un râs amar, apoi a trântit pumnul în masă.

— Dacă ți-e așa milă de ei, ia-i tu! Eu nu mai pot!

M-am uitat la el, simțind cum mi se rupe sufletul. Era fratele meu, omul cu care împărțisem pâinea în copilărie, cu care alergam prin grădina bunicii. Cum ajunsese aici? Cum ajunsesem noi aici?

În noaptea aceea, am stat trează, ascultând respirația liniștită a copiilor. M-am gândit la mama, la tata, la toți anii în care ne-am sprijinit unii pe alții, la promisiunile făcute pe ascuns, la grădina din spatele casei unde ne jucam când eram mici. Oare dragostea de familie mai înseamnă ceva când totul se destramă?

A doua zi, am sunat la Protecția Copilului. Nu voiam să-l trădez pe Doru, dar nu mai puteam să-i las pe copii în voia sorții. Au venit două doamne, au vorbit cu mine, cu copiii, cu Doru. El a urlat, a amenințat, a plâns. Eu am rămas de piatră. Pentru prima dată, am simțit că fac ceea ce trebuie, chiar dacă doare.

După câteva săptămâni, am primit custodia temporară a copiilor. Doru a dispărut. Nu a mai dat niciun semn. Ilinca mă întreba în fiecare seară: „Tati vine mâine?” Nu știam ce să-i răspund. Îi mângâiam părul și îi spuneam doar: „Sunt aici, Ilinca. Nu plec nicăieri.”

Viața noastră s-a schimbat. Am început să plantăm flori în grădina din spatele casei, să gătim împreună, să râdem. Vlad a învățat să citească, Ilinca a început să cânte la pianul vechi al bunicii. Încet-încet, rănile lor s-au mai închis. Dar uneori, noaptea, îi aud plângând în somn. Și mă întreb dacă voi putea vreodată să le vindec cu adevărat sufletul.

Într-o zi, la poartă a apărut Doru. Slăbit, cu ochii roșii, dar treaz. S-a uitat la mine, apoi la copii. Nu a spus nimic. Doar a stat acolo, cu mâinile în buzunare, ca un copil pedepsit. Vlad a fugit spre el, dar s-a oprit la jumătatea drumului. Ilinca s-a ascuns după mine. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și mila.

— Doru, dacă vrei să fii parte din viața lor, trebuie să lupți. Nu pentru tine, ci pentru ei. Eu nu pot să-ți dau înapoi anii pierduți, dar pot să te ajut să nu-i mai pierzi pe următorii.

A dat din cap, cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată, am văzut speranță în privirea lui. Poate că nu e prea târziu.

Acum, când îi privesc pe Ilinca și Vlad jucându-se în grădina noastră, mă întreb: oare dragostea poate repara tot ce a fost stricat? Oare familia înseamnă doar sânge sau și suflet? Voi ce credeți?