Glasul fiicei mele: Când dragostea te salvează de tine însăți

— Mamă, nu-mi place omul ăsta. Are ochii reci, ca de sticlă. Nu-l crezi?

Vocea lui Vlad răsuna în capul meu, chiar dacă încercam să o ignor. Stăteam în fața blocului gri din cartierul Militari, cu banii strânși la piept, tremurând de frig și de emoție. Era tot ce adunasem în zece ani de muncă la două joburi, nopți nedormite și sacrificii pe care doar o mamă singură le poate înțelege. În fața mea, domnul Petrescu zâmbea larg, cu o mapă plină de acte și promisiuni.

— Doamnă Ioana, vă spun sincer, nu mai găsiți așa apartament la prețul ăsta. Dacă nu semnăm azi, mâine îl dau altcuiva. Vreți să pierdeți ocazia?

M-am uitat la Vlad. Avea 13 ani, dar ochii lui căprui erau mai maturi decât ai multor adulți. Își strângea ghiozdanul la piept și mă privea cu o îngrijorare pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Mamă, hai să mai așteptăm. Te rog.

Mi-am mușcat buza. Îl simțeam cum se zbate între dorința de a mă vedea fericită și frica aceea instinctivă pe care copiii o au când simt că ceva nu e în regulă. Dar eu? Eu eram disperată. Nu mai suportam chiria, vecinii care făceau scandal noaptea, amenințările proprietarului că ne dă afară dacă întârziem cu plata.

— Vlad, nu înțelegi… E șansa noastră! Nu mai vreau să ne mutăm din trei în trei luni. Vreau să ai camera ta, să nu-ți mai fie rușine să-ți chemi colegii acasă.

Domnul Petrescu își drese glasul:

— Doamnă Ioana, ce facem? Sunt oameni care așteaptă răspunsul dumneavoastră.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să spun „da”, să scap odată de povara asta. Dar atunci Vlad a făcut ceva ce nu mă așteptam: s-a pus între mine și domnul Petrescu.

— Vreau să văd actele! Să le citească și mama bine! Să mergem la notar!

Domnul Petrescu s-a încruntat pentru o clipă, apoi a zâmbit forțat:

— Sigur, sigur… Dar știți cum e, doamnă, notarii sunt ocupați… Dacă vreți să pierdeți apartamentul…

Atunci am simțit un fior rece pe șira spinării. M-am uitat la Vlad și am văzut lacrimi în ochii lui.

— Mamă, te rog… Nu-i da banii!

Am cedat. Am spus că vreau să mergem la notar. Domnul Petrescu a început să se bâlbâie, să spună că nu are timp azi, că poate mâine… Apoi a plecat nervos, fără să se uite înapoi.

În seara aceea am plâns amândoi. Eu de rușine că aproape am căzut în plasă, el de ușurare că m-am oprit la timp.

A doua zi am aflat de la vecina de la etajul trei că domnul Petrescu nu era proprietarul apartamentului. Era un escroc care dăduse țepe și altora din cartier. M-am prăbușit pe scaun și am început să tremur. Dacă nu era Vlad…

Au urmat zile grele. M-am simțit vinovată că nu l-am ascultat din prima, că am fost gata să risc totul din disperare. Vlad m-a iertat repede:

— Știu că vrei ce e mai bine pentru mine, mamă. Dar uneori trebuie să ai încredere și în mine.

Am început să vorbim mai mult. Seara, după teme, îi povesteam despre grijile mele, despre cât de greu e să fii adult într-o lume care nu iartă greșelile celor slabi. El mă asculta cu răbdare și mă făcea să râd cu glumele lui copilărești.

După câteva luni am găsit un apartament micuț, dar sigur, printr-o cunoștință de la serviciu. Am mers împreună la notar, am verificat fiecare act și am semnat cu inima împăcată.

Acum, când îl văd pe Vlad făcând teme la biroul lui nou sau invitându-și prietenii la noi acasă fără teamă sau rușine, îmi dau seama cât de aproape am fost să pierd totul din cauza propriei mele orbirii.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ne ascultăm cu adevărat copiii? Câți avem curajul să recunoaștem că uneori ei văd mai clar decât noi? Poate că dragostea nu înseamnă doar să-i protejăm pe ei — ci și să-i lăsăm să ne salveze atunci când noi nu mai vedem drumul.