Fosta soacră vrea să-mi ia casa – Povestea luptei mele pentru libertate

— Nu poți să-mi faci asta, Maria! Casa asta i-a aparținut lui Radu, iar tu nu ai niciun drept să rămâi aici!
Vocea doamnei Stancu răsuna în apartamentul mic, cu pereții încărcați de amintiri. Era a treia oară în acea săptămână când venea neanunțată, cu ochii scăpărând de furie și cu dosare sub braț. Mă uitam la ea, simțind cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai.

Nu-mi venea să cred că după tot ce am trecut cu Radu, după divorțul care m-a lăsat sleită de puteri și cu sufletul făcut bucăți, trebuia să mă lupt acum cu fosta mea soacră pentru singurul loc pe care îl puteam numi „acasă”.

— Doamnă Stancu, vă rog, nu mai veniți fără să anunțați. Apartamentul e pe numele meu, l-am cumpărat împreună cu Radu, dar după divorț a rămas la mine. Nu vreau scandal, vreau doar să trăiesc liniștită, am spus cu voce stinsă, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea a izbucnit într-un râs scurt, amar. — Liniștită? După ce mi-ai distrus familia? După ce l-ai făcut pe fiul meu să plece din țară?

Mi-am mușcat buzele, încercând să nu plâng. Radu plecase în Italia cu o altă femeie, la doar două luni după divorț. Eu rămăsesem aici, cu amintirile, cu facturile, cu privirile pline de reproș ale părinților mei, care nu înțelegeau de ce nu am „luptat mai mult” pentru căsnicia mea.

— Maria, nu te mai lăsa călcată în picioare! — mi-a spus mama la telefon, în seara aceea. — Dacă nu te impui, o să-ți ia totul! Fii tare, măcar pentru tine!

Dar cum să fiu tare când mă simțeam atât de singură? Prietenele mele se îndepărtaseră, fiecare cu problemele ei, iar eu mă trezeam noaptea cu gândul că, la 36 de ani, viața mea se prăbușise.

Într-o zi, am găsit o citație la ușă. Doamna Stancu mă dăduse în judecată, susținând că apartamentul fusese cumpărat cu banii familiei ei și că, moral, îi aparține. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am prăbușit pe covor, cu hârtia în mână, și am plâns în hohote.

— Nu pot să cred că se întâmplă asta, am șoptit printre lacrimi. Nu pot să cred că trebuie să mă lupt pentru ceva ce am construit cu atâta trudă.

Tatăl meu a venit a doua zi. S-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Maria, știu că ți-e greu. Dar trebuie să lupți. Nu pentru apartament, ci pentru tine. Să nu lași pe nimeni să-ți ia dreptul la liniște.

Am început să caut un avocat. Am vândut verigheta, am renunțat la concediu, am strâns fiecare leu. În fiecare seară, mă uitam la pereții aceia albi și mă întrebam dacă nu ar fi mai ușor să renunț. Dar ceva din mine refuza să cedeze.

Prima înfățișare la tribunal a fost un coșmar. Doamna Stancu a venit cu martori, cu rude care depuneau mărturie că „Maria nu a adus niciun ban în casă”, că „totul a fost al lui Radu”. Mă simțeam mică, neînsemnată, ca și cum toată lumea ar fi fost împotriva mea.

Avocata mea, doamna Popescu, m-a strâns de mână. — Nu vă lăsați intimidată. Aveți dreptate. Aveți acte. Aveți demnitate.

Seara, acasă, mă uitam la pozele cu mine și Radu, la zilele în care visam la o familie, la copii, la o viață normală. Acum, tot ce-mi doream era să nu mai fiu alungată din singurul loc unde mă simțeam în siguranță.

Procesul a durat luni de zile. Fiecare termen era o nouă rană. Fosta mea soacră nu se lăsa, venea mereu cu alte acuzații, cu alte povești. Familia mea mă presa să „las de la mine”, să nu mă mai consum. — Maria, e doar o casă! — îmi spunea fratele meu. — Poți începe de la zero oriunde!

Dar nu era doar o casă. Era tot ce-mi rămăsese după ani de compromisuri, de renunțări, de vise frânte. Era dovada că pot să rezist, că pot să fiu pe picioarele mele.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu. — Mama nu se va opri. Îmi pare rău că ai ajuns aici. Dar nu pot face nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nici măcar el nu avea curajul să-i spună mamei lui să se oprească. Eram singură în lupta asta.

Au fost zile când nu am avut bani de mâncare, când am stat cu lumina stinsă ca să nu plătesc factura. Au fost nopți în care am visat că mă dau afară, că rămân pe drumuri. Dar dimineața mă ridicam, îmi puneam haina și mergeam la muncă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În ziua sentinței, am stat în fața judecătorului cu inima cât un purice. Doamna Stancu era lângă mine, cu privirea rece, de gheață. Judecătorul a citit hotărârea: apartamentul rămâne la mine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit din sală și am plâns, de data asta de ușurare.

Fosta mea soacră a trecut pe lângă mine, fără să mă privească. — Nu meriți nimic, mi-a șoptit printre dinți.

Dar eu știam că merit. Merit liniște, merit să fiu respectată, merit să am un loc al meu.

Acum, când mă uit în jur, la apartamentul meu mic, dar plin de lumină, mă întreb: de ce trebuie să ne luptăm atât de mult pentru dreptul la fericire? Oare câți dintre noi au avut curajul să nu cedeze, chiar și atunci când toată lumea le spunea să renunțe?