Focul din sufletul meu: Povestea unei mame fără voie

— Nu pot să cred! Cine ar putea lăsa un copil aici, în mijlocul nopții? vocea lui Sorin răsuna printre ecourile ploii care bătea în geamurile secției de pompieri. M-am oprit brusc din lustruitul cizmelor, simțind cum inima îmi sare o bătaie. Am alergat spre ușă, unde colegul meu ținea în brațe un coșuleț mic, învelit într-o pătură albastră.

Am simțit un nod în gât când am văzut ochii mari și umezi ai bebelușului. Plângea cu disperare, iar obrajii îi erau roșii de la frig. Fără să mă gândesc, mi-am dat jos casca și mănușile, l-am luat cu grijă și l-am strâns la piept. Mirosea a lapte și a teamă. Am simțit cum mi se umezește uniforma de lacrimile lui.

— Dă-mi-l mie, Sorin! Nu știe nimeni mai bine ca mine ce-i aia să fii singur, am spus cu o voce tremurată. Am fugit spre camera de odihnă, unde țineam o sticlă cu lapte praf pentru cazuri de urgență. În timp ce-i pregăteam biberonul, gândurile mi se învârteau haotic: Cine era mama lui? De ce l-a abandonat? Ce fel de lume e asta?

— Lia, nu te atașa prea tare! O să vină Protecția Copilului și o să-l ia, mi-a spus încet Irina, colega mea, punându-mi mâna pe umăr.

— Nu pot să nu simt ceva… Parcă aș fi eu mama lui, am șoptit, privind cum bebelușul își găsește liniștea la pieptul meu. În ochii lui vedeam toată suferința copilăriei mele: mama plecată la muncă în Italia, tata mereu beat și nervos. Poate de aceea am ales meseria asta — să sting focuri pe care nimeni nu le vede.

Noaptea a trecut greu. Am dormit cu copilul pe piept, tresărind la fiecare mișcare. Dimineața, șeful nostru, domnul Coman, a intrat val-vârtej în sala de mese.

— Cine a avut grijă de copil? a întrebat cu voce gravă.

Toți au tăcut. Am ridicat mâna timid.

— Eu, domnule Coman.

S-a uitat lung la mine, apoi la bebelușul care dormea liniștit.

— Ai făcut bine, Lia. Nu toți au curajul să-și urmeze inima. Să știi că nu trece neobservat ce ai făcut aici.

Cuvintele lui m-au surprins. Mă așteptam la reproșuri sau la o mustrare pentru că am încălcat protocolul. În schimb, am simțit pentru prima dată că cineva vede dincolo de uniforma mea — vede femeia vulnerabilă care încă mai speră la iubire și familie.

După ce Protecția Copilului a venit și l-a luat pe micuț, secția s-a umplut de o liniște apăsătoare. Toți evitau să vorbească despre el. Eu însă nu puteam să-l uit. În fiecare noapte mă întrebam dacă e bine, dacă cineva îl ține în brațe cum am făcut-o eu.

Acasă, mama m-a sunat din Italia.

— Lia, iar ai plâns? Ce s-a întâmplat?

— Nimic, mamă… doar că uneori mi-e dor să fiu copil. Să mă ții tu în brațe.

A tăcut mult timp la telefon.

— Știu că nu am fost acolo când ai avut nevoie… Dar tu ești mai puternică decât mine. Ai grijă de sufletul tău.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată viața am încercat să fiu tare pentru ceilalți — pentru tata când era beat, pentru fratele meu mai mic când plângea după mama, pentru colegii mei când intram în foc. Dar acum… cine avea grijă de mine?

La serviciu, colegii au început să mă privească altfel. Unii mă evitau, alții mă priveau cu admirație sau cu milă. Irina mi-a spus într-o zi:

— Lia, tu ai ceva special. Poate că nu ai copii ai tăi, dar ai suflet de mamă.

Am zâmbit trist. În fiecare seară mă rugam să primesc un semn că băiețelul e bine. Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă la secție:

„Mulțumesc că ai avut grijă de copilul meu când eu n-am putut. Nu te judeca prea aspru — uneori viața ne obligă să facem alegeri imposibile.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în suferința mea — că undeva, o altă femeie poartă aceeași povară grea ca mine.

Tata m-a sunat beat într-o seară:

— Ce tot aud prin oraș? Cică ai salvat un copil… De parcă n-ai destule probleme!

— Tata, nu toți copiii au norocul să fie iubiți… Poate dacă ai fi fost altfel cu mine…

A închis telefonul fără să spună nimic. M-am prăbușit pe podea și am urlat toată durerea pe care o țineam ascunsă de ani de zile.

Într-o zi ploioasă ca aceea în care l-am găsit pe băiețel, am primit vizita domnului Coman.

— Lia, vreau să știi că fapta ta a ajuns până la Inspectorat. Vor să-ți acorde o diplomă pentru curaj și empatie.

Am izbucnit în lacrimi.

— Domnule Coman… eu nu vreau diplome. Vreau doar să știu că băiatul acela e bine.

M-a privit cu blândețe.

— Uneori nu putem salva lumea întreagă, Lia. Dar putem aprinde o lumină acolo unde e întuneric.

Acum stau singură în camera mea și mă gândesc: Oare câți copii abandonați există printre noi? Oare câți adulți poartă răni nevindecate din copilărie? Și dacă fiecare dintre noi ar avea curajul să fie puțin mamă sau tată pentru cineva rătăcit… n-ar fi lumea asta mai bună?

Voi ce credeți? E suficient un gest mic ca să schimbe viața cuiva? Sau rănile trecutului ne urmăresc mereu, oricât am încerca să le vindecăm?