Flori pe rochia mea, lacrimi pe obrajii mei: O seară de rușine și curaj

— Daria, ieși afară! Acum! vocea doamnei directoare a tăiat muzica și râsetele ca un cuțit. M-am oprit din dans, cu obrajii încinși și inima bătând nebunește. Toți ochii erau pe mine. Rochia mea lungă, albă, cu flori mari, colorate, părea brusc o pată de vină în mijlocul sălii decorate cu baloane albastre și argintii.

— Ce-am făcut? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simțeam cum lacrimile îmi urcă în gât.

— Ținuta ta nu respectă regulamentul. E prea… extravagantă. Și nu e potrivită pentru balul nostru. Îmi pare rău, dar trebuie să pleci, a spus ea, fără să mă privească în ochi.

Am ieșit pe hol, cu pași mici, simțind cum fiecare privire mă arde. Am trecut pe lângă colegii care șușoteau și râdeau pe sub mustăți. Am ieșit în frigul din parcare, unde luminile galbene ale liceului păreau să mă urmărească ca niște faruri de interogatoriu. Am scos telefonul cu mâinile tremurânde și am sunat-o pe Mara.

— Daria? Ce s-a întâmplat? De ce plângi? a răspuns ea imediat.

— M-au dat afară… din cauza rochiei. Au zis că nu e potrivită. Toți se uitau la mine ca la o ciudată. Nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo!

— Nu e vina ta! Rochia ta e superbă, Daria. Tu ești superbă! Nu-i lăsa să te facă să te simți mai puțin decât ești, a spus Mara, cu vocea ei caldă. Simțeam că mă prăbușesc, dar cuvintele ei m-au ținut la suprafață.

Am stat acolo, pe bordura rece, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și florile de pe rochie lipite de genunchi. Mă simțeam mică, rușinată, furioasă. Cum să fie o rochie motiv de excludere? De ce nu pot fi acceptată așa cum sunt?

Am ajuns acasă târziu, încercând să nu fac zgomot. Mama mă aștepta în bucătărie, cu fața încruntată.

— Ce s-a întâmplat? De ce ai venit așa devreme?

— M-au dat afară. Din cauza rochiei. Au zis că nu e potrivită, am spus, încercând să nu izbucnesc din nou în plâns.

— Ți-am spus să nu porți ceva atât de… ieșit din comun. Știi cum sunt oamenii aici. Nu poți să te aștepți să nu reacționeze, a oftat mama, privind în jos.

— Dar nu e corect! Nu vreau să fiu ca toți ceilalți doar ca să nu deranjez! am strigat, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

— Daria, nu vreau să suferi. Dar uneori trebuie să te adaptezi, să nu ieși în evidență prea mult, a spus ea încet.

Am fugit în cameră și am trântit ușa. Am stat pe pat, privind tavanul, cu rochia mototolită lângă mine. Mă simțeam singură, neînțeleasă, prinsă între dorința de a fi eu însămi și presiunea de a mă conforma.

A doua zi, Mara m-a sunat din nou.

— Daria, nu vreau să te văd tristă. Știi ce? Vino diseară la balul verișoarei mele, Ilinca. E la Casa de Cultură din centru. Nu contează ce porți, acolo toată lumea se bucură de muzică și dans. Hai să uităm de tot!

Am ezitat. Nu voiam să mai trec printr-o seară de priviri și șoapte. Dar vocea Marei era plină de speranță și dorința de a mă ajuta. Am acceptat, fără să știu că acea seară avea să-mi schimbe perspectiva.

Am îmbrăcat din nou rochia cu flori, de data asta cu o încăpățânare nouă. Mama m-a privit lung când am ieșit din cameră.

— Ești sigură că vrei să porți asta din nou?

— Da, mama. Pentru prima dată, simt că nu mai vreau să mă ascund.

La Casa de Cultură, sala era plină de oameni de toate vârstele. Muzica răsuna, iar Ilinca m-a întâmpinat cu un zâmbet larg.

— Ce rochie frumoasă! Îmi place curajul tău, Daria! a spus ea, luându-mă de mână și trăgându-mă pe ringul de dans.

Pentru prima dată în multe luni, m-am simțit liberă. Am dansat, am râs, am vorbit cu oameni care nu mă judecau pentru cum arăt sau ce port. Am simțit că aparțin unui loc unde nu trebuie să-mi ascund culorile.

La finalul serii, Mara m-a îmbrățișat strâns.

— Vezi? Nu e nimic greșit la tine. Lumea are nevoie de oameni ca tine, care să aducă puțină culoare.

Când am ajuns acasă, mama m-a așteptat din nou.

— Cum a fost?

— A fost minunat. Și știi ceva? Nu mai vreau să-mi fie rușine de cine sunt. Poate că nu mă potrivesc peste tot, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă schimb.

Mama m-a privit lung, apoi a zâmbit ușor.

— Poate ai dreptate. Poate că și eu ar trebui să învăț să văd lumea prin ochii tăi.

Acum, privind în urmă la acea seară, mă întreb: De ce ne este atât de frică să fim diferiți? Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și poarte florile pe rochie, chiar dacă toți ceilalți poartă negru? Voi ce ați face în locul meu?