Fiul meu vrea să se căsătorească cu vecina – povestea unei mame care nu poate accepta alegerea copilului ei

— Nu pot să cred că faci asta, Mihai! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea palmele, încercând să-și ascundă nervozitatea. Era seară târzie, iar bucătăria noastră mică era luminată doar de becul galben de deasupra mesei. Am simțit cum inima mi se strânge când l-am văzut privind în podea, evitându-mi privirea.

— Mamă, te rog… Irina nu e așa cum crezi tu. O iubesc, a spus el încet, dar hotărât.

Irina. Vecina noastră de peste palier, cu zece ani mai mare decât Mihai. O femeie care a trecut printr-un divorț urât și care, după părerea mea, nu era potrivită pentru băiatul meu. De când s-au apropiat, am simțit că ceva nu e în regulă. Nu pentru că aș fi avut ceva personal cu ea, ci pentru că mi-era teamă că Mihai va suferi. Am crescut singură, fără ajutorul nimănui, și tot ce mi-am dorit a fost ca el să fie fericit.

— Mihai, gândește-te bine! Ești tânăr, ai toată viața înainte. Irina are deja un copil… Nu e ușor să intri într-o familie gata formată. Și ce va zice lumea? am continuat eu, încercând să-mi ascund lacrimile.

El s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu mă interesează ce zice lumea! M-am săturat să trăiesc după gura vecinilor! Irina mă înțelege, mă ascultă… Tu nici măcar nu vrei să o cunoști cu adevărat!

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: nopțile nedormite când Mihai era mic și făcea febră, zilele în care mergeam la două joburi ca să-i pot cumpăra haine decente pentru școală. Toate sacrificiile mele păreau acum inutile. Mă simțeam trădată.

— Nu e vorba că nu vreau să o cunosc… Dar tu chiar crezi că ea te iubește? Sau doar are nevoie de cineva care să o ajute cu copilul? am întrebat, fără să-mi dau seama cât de dur sunau cuvintele mele.

Mihai a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pozele cu el mic și m-am întrebat unde am greșit.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Mamă, mă mut la Irina. Am nevoie de timp. Te iubesc.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-l sun, dar m-am oprit. Poate chiar eu îl împingeam departe.

Zilele au trecut greu. Vecinele șușoteau pe scară, iar eu simțeam privirile lor judecătoare ori de câte ori ieșeam din casă. Mama lui Mihai s-a făcut de râs! – auzeam uneori pe la colțuri. Am început să evit oamenii și să mă închid în mine.

După două săptămâni, Mihai a venit acasă. Era mai slab și părea obosit.

— Mamă… Putem vorbi?

Am dat din cap și ne-am așezat la masă.

— Știu că ți-e greu să accepți… Dar Irina chiar mă face fericit. Și pe Andrei (copilul ei) îl iubesc ca pe fratele meu mai mic. Nu vreau să aleg între tine și ea…

L-am privit lung. Îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar nu puteam încă. Mândria și frica mă țineau pe loc.

— Mihai, eu doar vreau să fii fericit… Dar mi-e teamă că vei suferi. Că vei regreta. Că nu vei mai avea timp pentru tine…

El a zâmbit trist.

— Poate o să sufăr, dar vreau să încerc. Nu pot trăi viața ta, mamă. Trebuie să-mi trăiesc propria viață.

Am simțit cum ceva se rupe în mine și, totodată, cum o povară mi se ia de pe umeri. Poate era timpul să-l las să plece cu adevărat.

În următoarele luni am încercat să mă apropii de Irina. Am invitat-o la cafea și am descoperit o femeie blândă, obosită de viață, dar sinceră în sentimentele ei pentru Mihai. Am început să-l cunosc pe Andrei și am văzut cât de mult îl iubește Mihai.

Nu a fost ușor să accept noua realitate. Încă mă doare când mă gândesc că nu mai sunt centrul universului fiului meu. Dar poate asta înseamnă să fii părinte: să-i lași pe copii să-și facă propriile alegeri, chiar dacă ți-e teamă pentru ei.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine că am cedat? Sau ar fi trebuit să lupt mai mult pentru fericirea lui? Poate niciodată nu vom ști dacă alegerea copiilor noștri e cea corectă — dar oare cine suntem noi să decidem în locul lor?