Fiul meu m-a trădat: Povestea unei mame singure care nu mai știe dacă să ierte

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în prag, cu ochii în pământ. Mâinile îmi erau reci, inima îmi bătea nebunește. Era seară, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe pereți. Vlad, băiatul meu de 15 ani, pe care l-am crescut singură de când soțul meu ne-a părăsit, tocmai îmi spusese că vrea să se mute la tatăl lui.

— Mamă, nu e așa cum crezi… a încercat el să spună, dar nu l-am lăsat să termine.

— Cum nu e? După tot ce am făcut pentru tine? După toate nopțile în care am plâns de grija ta, după ce am muncit două joburi ca să nu-ți lipsească nimic? Acum vrei să pleci la el? La omul care ne-a lăsat cu datorii și cu sufletul frânt?

Vlad a tăcut. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să mă vadă slabă. Nu acum.

Totul a început cu două luni în urmă, când Mihai, fostul meu soț, a apărut din senin la poarta noastră. Nu-l mai văzusem de aproape zece ani. Îmi amintesc perfect ziua aceea: ploua mocănește, iar eu tocmai mă întorceam de la serviciu, obosită și udă până la piele. L-am văzut stând sub umbrelă, cu un buchet de flori ieftine în mână și cu un zâmbet vinovat pe față.

— Ana, putem să vorbim?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-l văd. Nu voiam să-l aud. Dar Vlad era acasă și nu puteam să fac scandal în fața lui.

— Ce vrei, Mihai?

— Vreau să-mi văd băiatul. Vreau să încerc să repar ce am stricat.

L-am lăsat să intre doar pentru că Vlad era curios. S-a uitat la el ca la un străin, dar Mihai a știut exact ce să spună ca să-i câștige atenția: povești despre excursii la munte, promisiuni de biciclete noi și telefoane scumpe. Eu nu mi-am permis niciodată astfel de lucruri. Tot ce am putut oferi au fost dragostea mea și siguranța unui acoperiș deasupra capului.

În următoarele săptămâni, Mihai a început să-l ia pe Vlad la plimbări, la meciuri de fotbal și chiar la cinema. Îl vedeam cum se schimbă: devenea tot mai distant cu mine, tot mai entuziasmat când primea mesaje de la tatăl lui. Într-o seară, când am încercat să vorbesc cu el despre teme, mi-a răspuns tăios:

— Lasă-mă în pace! Tata zice că nu trebuie să mă stresez atât!

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Cum putea Mihai să-i spună așa ceva? Eu eram cea care îl împingea mereu spre școală, spre viitor. El era cel care fugise de responsabilitate.

Apoi a venit ziua în care Vlad mi-a spus că vrea să stea o vreme la Mihai. Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-l conving:

— Vlad, te rog… Eu sunt mama ta! Eu am fost aici mereu!

— Știu, mamă… Dar vreau să-l cunosc și pe tata. Vreau să văd cum e.

Am simțit că nu mai am aer. Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit trădată, abandonată de propriul copil. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Vlad. Am renunțat la visele mele pentru el. Am acceptat orice umilință doar ca lui să-i fie bine.

Când a plecat la Mihai, casa a devenit pustie. M-am trezit dimineața și am mers instinctiv spre camera lui, doar ca să găsesc patul gol și hainele lipsă din dulap. Am stat pe marginea patului și am plâns ca un copil.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn de la Vlad. Niciun mesaj, niciun telefon. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Într-o zi, l-am văzut pe Mihai în piață.

— Ce faci cu băiatul meu? am izbucnit.

— Ana, lasă-l puțin… Are nevoie să mă cunoască și el pe mine.

— Ai avut 15 ani la dispoziție! Acum te-ai trezit tată?

Mihai a ridicat din umeri și a plecat fără să spună nimic.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat la poze vechi cu Vlad: primul lui zâmbet fără dințișori, prima zi de școală, serbările la care am stat în primul rând cu ochii umezi de mândrie. Acum nu mai eram decât o străină pentru el.

După alte câteva zile, Vlad s-a întors acasă. A intrat timid pe ușă, cu un rucsac pe umăr și ochii roșii de plâns.

— Mamă… pot să stau aici?

Nu i-am răspuns imediat. L-am privit lung și am simțit cum furia se luptă cu dorul în sufletul meu.

— De ce ai venit?

— Tata… nu e cum credeam eu. Se ceartă mereu cu iubita lui… Nu are timp pentru mine… Mi-e dor de tine…

Am vrut să-l iau în brațe, dar ceva m-a oprit. Poate orgoliul meu rănit sau poate frica de a fi din nou dezamăgită.

De atunci nu mai vorbesc cu el decât strictul necesar. El încearcă mereu să-mi explice, dar eu îl evit. Îl văd cum suferă și mă doare mai tare decât orice altceva.

Oare pot vreodată să-l iert? Sau rana asta va rămâne mereu între noi? Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar trăda?