Fiica mea voia să mă mute într-o garsonieră. Iar apartamentul meu să-l dea în chirie: M-am simțit străină în propria casă

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură într-un apartament atât de mare, spuse Monalisa, cu vocea aceea fermă pe care o folosea când era hotărâtă să nu accepte niciun argument. Stătea în picioare, cu brațele încrucișate, în mijlocul sufrageriei pe care o știam de patruzeci de ani. Pe perete, tabloul cu noi trei, eu, soțul meu și ea copil, părea să mă privească cu reproș.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când a murit Mihai, soțul meu, apartamentul acesta a devenit tot universul meu. Fiecare colț păstra amintiri: masa la care luam micul dejun împreună, fotoliul lui preferat, mirosul de cafea dimineața. Și, mai ales, fereastra din care vedeam teiul bătrân, plantat de noi când ne-am mutat aici, cu atâta speranță și dragoste.

— Monalisa, nu înțelegi… aici e casa mea. Nu pot să plec. Nu vreau să plec.

Ea a oftat, exasperată. — Mamă, gândește-te puțin! Ești singură, ai nevoie de cineva aproape. Dacă ți se face rău? Dacă pățești ceva? Și, sincer, apartamentul ăsta e prea mare pentru tine. Am găsit o garsonieră drăguță, aproape de mine. Și, dacă îl dăm în chirie, ai avea bani să nu-ți mai faci griji.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba de bani. Nu era vorba de spațiu. Era vorba de rădăcini, de tot ce am construit o viață întreagă. M-am ridicat încet și am privit-o în ochi. — Monalisa, nu sunt o povară. Încă pot să am grijă de mine.

Ea a ridicat din umeri, cu acea privire de om care știe că are dreptate. — Nu e vorba că ești o povară. Dar trebuie să fii realistă. Eu cresc singură doi copii, nu pot să vin la tine de fiecare dată când ai nevoie. Și băieții ar avea nevoie de mai mult spațiu.

Am simțit cum mă lovește adevărul: nu era doar despre mine. Era și despre ea, despre nevoile ei, despre copiii ei. Și, totuși, nu puteam să accept să fiu dată la o parte din propria mea viață.

Seara, am stat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Am auzit-o pe vecina de la doi râzând cu nepoții ei. M-am gândit la zilele când Monalisa era mică și umplea casa de veselie. Acum, venea rar, mereu pe fugă, mereu cu grijile ei.

A doua zi, a venit cu băieții. Au alergat prin casă, au tras de perdele, au răsturnat o vază. Monalisa a ridicat din umeri: — Vezi, mamă? E prea mic pentru toți. Dacă am sta aici, ar fi altceva.

Am simțit un nod în gât. — Dar eu? Unde aș fi eu?

— În garsonieră, aproape de noi. Poți veni oricând.

Am privit-o lung. Nu vedea că pentru mine nu era doar o schimbare de adresă, ci o pierdere a identității.

În zilele următoare, am început să mă simt străină în propria casă. Monalisa venea tot mai des, făcea poze, vorbea la telefon cu agenți imobiliari. Am auzit-o spunând: — Da, e spațios, trei camere, mobilat. Proprietara e dispusă să se mute repede.

Am simțit că nu mai am aer. Am început să mă îndoiesc de mine. Poate chiar nu mai pot să trăiesc singură? Poate chiar sunt o povară? Am început să uit lucruri, să mă tem să ies din casă. Vecinii mă priveau cu milă.

Într-o seară, am ieșit pe balcon și am privit teiul. Frunzele lui băteau în geam, ca o mângâiere. Mi-am amintit cum Mihai îmi spunea: — Casa asta e sufletul nostru. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia.

A doua zi, am chemat-o pe Monalisa. — Vreau să vorbim. Nu pot să plec. Nu încă. Poate niciodată.

Ea a început să plângă. — Mamă, nu înțelegi că mi-e greu? Că nu mai pot? Că am nevoie de ajutor?

Am luat-o de mână. — Știu că ți-e greu. Dar și mie mi-e greu. Nu vreau să mă simt străină în viața mea. Putem găsi o soluție împreună. Poate să veniți voi aici, să locuim împreună. Sau să găsim altă variantă. Dar nu mă da afară din casa mea.

A tăcut. Am văzut în ochii ei oboseala, frustrarea, dar și dragostea. — O să mă gândesc, mamă.

Au trecut săptămâni. Monalisa a venit mai rar, dar când venea, era mai blândă. Am început să gătim împreună, să povestim. Băieții s-au obișnuit cu mine, iar eu cu ei. Am început să simt din nou că aparțin acestui loc, chiar dacă nu mai era la fel ca înainte.

Dar rana a rămas. Mă întreb, uneori, dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva ar trebui să renunț, să fac loc pentru cei tineri. Dar apoi privesc teiul și știu că aici e locul meu.

Oare câți dintre noi ajung să se simtă străini în propria casă? Oare cât valorează, de fapt, amintirile și rădăcinile noastre? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că nu vreau să fiu doar o chiriașă în viața mea.