Fiica mea nu mai e a mea: Jurnalul unei mame care își pierde copilul în fața unei iubiri toxice

— Nu pot să cred că nici măcar azi nu vine, am șoptit, strângând cu mâinile tremurânde cana de ceai. Era aniversarea lui Ion, soțul meu, iar masa era întinsă, cu sarmale aburinde și prăjitura preferată a Anei, dar scaunul ei rămânea gol. L-am privit pe Ion cum își ascunde tristețea sub un zâmbet forțat, iar pe fratele ei, Radu, care se uita la telefon din cinci în cinci minute, sperând că poate, totuși, Ana va suna.

— Maria, lasă fata în pace. Are și ea viața ei acum, a murmurat Ion, dar vocea lui era spartă de o oboseală pe care nu i-o știam.

Nu pot. Nu pot să o las. Nu după tot ce am văzut în ultimii doi ani.

Ana a fost mereu sufletul casei. Veselă, caldă, cu râsul ei care umplea bucătăria când găteam împreună. Dar de când l-a cunoscut pe Vlad, parcă s-a stins încet. La început am crezut că e doar perioada aceea de îndrăgosteală, când nimic altceva nu mai contează. Dar apoi au început să apară semnele: telefoane la ore ciudate, vizite tot mai rare acasă, priviri furișe și răspunsuri scurte.

— Mamă, Vlad nu vrea să ieșim azi. E obosit după muncă.

— Ana, e ziua ta! Toți prietenii tăi te așteaptă!

— Nu pot. Poate altă dată.

La început am încercat să nu mă bag. Am crescut-o să fie independentă, să-și aleagă singură drumul. Dar când am văzut cum se schimbă, cum devine tot mai retrasă și nesigură pe ea, am început să mă tem. Odată am găsit-o plângând în mașină, în fața blocului nostru.

— Ce s-a întâmplat, Ana? De ce nu urci?

— Nimic, mamă. Am avut o zi grea la serviciu.

Dar știam că nu era doar serviciul. Vlad îi verifica telefonul, îi spunea cu cine are voie să vorbească și unde să meargă. Odată am auzit-o spunându-i la telefon:

— Da, Vlad, sunt cu mama. Da, plec imediat.

M-am simțit ca un intrus în propria mea familie. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Ana, te rog, spune-mi dacă e ceva în neregulă. Eu sunt aici pentru tine.

— Mamă, exagerezi! Toți bărbații sunt geloși la început. Vlad mă iubește!

Dar iubirea asta o făcea să se stingă pe zi ce trece. Prietenii ei au început să dispară din peisaj. Nici la Crăciun nu a venit acasă; a zis că Vlad nu se simte bine și că trebuie să stea cu el.

Radu era furios:

— De ce nu faci nimic? De ce îl lași să-i controleze viața?

Ce puteam să fac? Să mă duc peste ei? Să-i spun lui Vlad să o lase în pace? Ana ar fi urât asta. Și totuși, fiecare zi fără ea era ca o rană care nu se mai vindeca.

Într-o seară am primit un mesaj de la ea: „Mamă, îmi pare rău că nu pot veni mâine. Vlad are nevoie de mine.”

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată că poate eu am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare sau poate prea permisivă. Poate dacă i-aș fi spus mai devreme ce cred despre Vlad… Dar Ana m-ar fi respins și mai tare.

Ion a încercat să mă liniștească:

— Maria, trebuie să ai răbdare. O să-și dea seama singură.

Dar dacă nu-și dă seama niciodată? Dacă rămâne prinsă într-o relație care o sufocă?

Într-o zi am văzut-o pe stradă cu Vlad. Mergeau repede, iar el îi vorbea apăsat. Ana avea capul plecat și părea mică-mică lângă el. M-am ascuns după un colț de teamă să nu mă vadă. Mi-am dat seama că mi-e frică de propriul meu ginere.

Am încercat să vorbesc cu Vlad la o masă de familie:

— Vlad, poate ar trebui să veniți mai des pe la noi. Ne e dor de Ana.

El a zâmbit fals:

— Ana e ocupată acum cu serviciul și cu casa noastră. Poate când o să avem timp…

Ana nu a scos niciun cuvânt toată seara.

Radu mi-a spus într-o zi:

— Dacă nu facem ceva acum, o pierdem de tot!

Dar ce puteam face? Să merg la poliție? Să vorbesc cu părinții lui Vlad? Să o iau cu forța acasă?

Într-o noapte am visat că Ana era micuță din nou și venea alergând la mine după ce căzuse și-și julise genunchiul. Atunci știam exact ce trebuie să fac: o luam în brațe și îi spuneam că totul va fi bine. Acum nu mai știam nimic.

Au trecut luni întregi fără ca Ana să vină acasă. Îi trimiteam mesaje scurte: „Te iubim”, „Ne e dor de tine”, „Suntem aici dacă ai nevoie”. Uneori răspundea sec: „Sunt bine”. Alteori nu răspundea deloc.

Într-o zi m-a sunat plângând:

— Mamă… nu mai pot…

Inima mi-a stat în loc.

— Vin acum! Unde ești?

— Nu… nu veni… doar… voiam să aud vocea ta…

Am stat ore întregi cu telefonul în mână după aceea, sperând că va suna din nou.

Ion a început să se închidă în el. Radu s-a mutat la București ca să uite durerea asta care ne-a spart familia în bucăți mici.

Eu am rămas aici, în casa noastră prea mare și prea goală fără râsul Anei. M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Ce puteam face altfel? Cum salvezi un copil care nu vrea sau nu poate fi salvat?

Poate că povestea mea seamănă cu a multor mame din România care își văd copiii pierduți în relații toxice și nu știu cum să-i aducă înapoi acasă. Poate că uneori dragostea trebuie să știe când să lase drumul liber… dar cum faci asta fără să-ți frângi sufletul?

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Ce ați face voi dacă ați vedea cum copilul vostru se stinge încet sub ochii voștri?