Fericirea altora, prețul meu – povestea Anei dintr-un cartier bucureștean

— Ana, nu mai sta cu ochii în tavan! Du-te și ajut-o pe Ilinca cu bagajele! — vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu tresar, ca de fiecare dată când mi se amintește locul meu în casă. Mă ridic încet de pe canapeaua veche, cu arcurile ieșite, și mă uit la sora mea, care stă în mijlocul camerei, cu valiza deschisă și hainele împrăștiate peste tot. Ilinca se întoarce spre mine cu un zâmbet superior.

— Poți să-mi aduci și tu uscătorul de păr? Știi că plec la Cluj mâine și nu vreau să uit nimic. — vocea ei e calmă, aproape plictisită. Mă duc fără să comentez, ca de obicei. Așa a fost mereu: Ilinca primește totul pe tavă, eu trebuie să mă asigur că tava e curată.

În timp ce caut uscătorul printre lucrurile înghesuite în dulapul comun, simt cum mă apasă o furie mocnită. Nu e prima dată când sacrific timpul meu pentru ea. De când eram mici, părinții au avut grijă să-i netezească drumul: lecții de pian, excursii la munte, haine noi. Eu? Eu trebuia să fiu responsabilă, să nu cer prea mult, să ajut la teme, să fac curat după amândouă.

Tata intră în cameră cu pași grei. — Ana, vezi că trebuie să mergi și la farmacie pentru bunica. Știi că nu se poate deplasa și are nevoie de pastilele alea pentru tensiune. — Nici nu mă întreabă dacă am timp sau chef. Pentru ei, timpul meu nu contează.

Seara, după ce toată lumea adoarme, stau pe balconul mic al apartamentului nostru de la etajul zece și privesc luminile orașului. Mă întreb cum ar fi să trăiesc doar pentru mine. Să spun „nu”, să plec fără să mă uit înapoi. Dar apoi aud vocea mamei în cap: „Familia e tot ce ai pe lume.”

A doua zi dimineață, Ilinca pleacă spre Cluj. Mama plânge la ușă, tata îi pune bani în buzunar. Eu car bagajele până la taxi și primesc un „mulțumesc” aruncat peste umăr. Când mă întorc sus, găsesc bucătăria vraiște și lista de cumpărături pe masă: „Ana, vezi că trebuie să faci piața.”

Într-o seară de toamnă târzie, primesc un mesaj de la Radu, colegul meu de la muncă: „Ieșim la un film diseară?” Îmi sare inima din piept. Nu-mi amintesc când am ieșit ultima oară fără să trebuiască să anunț pe cineva sau să cer voie. Îi răspund timid: „Nu știu dacă pot… am treabă acasă.”

Mă duc la mama și încerc să-i spun că aș vrea să ies. Se uită la mine ca și cum i-aș cere luna de pe cer.
— Ana, tu nu vezi câte sunt de făcut? Cine are grijă de bunica? Cine spală vasele? Ilinca nu-i aici, tata lucrează până târziu… Tu ești fata cea mare acum.

Mă simt ca o pasăre prinsă într-o colivie prea mică. Îi scriu lui Radu că nu pot veni. El răspunde scurt: „Poate data viitoare.” Dar știu că data viitoare nu va mai veni.

Trec lunile. Ilinca vine acasă doar în vacanțe, cu povești despre prieteni noi și petreceri. Părinții o privesc cu ochii plini de mândrie. Eu spăl vasele după masa de Crăciun și ascult râsetele lor din sufragerie.

Într-o noapte, bunica face un atac cerebral. Eu sunt cea care sun la ambulanță, care stă cu ea la spital ore întregi. Mama plânge acasă, tata dă telefoane rudelor. Ilinca trimite un mesaj sec: „Sper că e bine.”

După ce bunica se stinge, casa devine mai tăcută ca niciodată. Mama cade într-o depresie adâncă. Tata bea tot mai des. Eu merg la serviciu ziua și gătesc seara, încercând să țin totul pe linia de plutire.

Într-o duminică dimineață, Ilinca vine acasă cu un băiat nou și anunță că se mută definitiv la Cluj. Părinții o îmbrățișează și îi spun cât sunt de mândri de ea. Eu rămân cu ochii în farfurie.

După plecarea lor, mama vine la mine în bucătărie:
— Ana, tu rămâi cu noi, nu-i așa? Tu ești sprijinul nostru acum…

Simt cum mi se strânge inima. M-am sacrificat ani întregi pentru fericirea lor și tot ce primesc e o altă povară pe umeri.

În acea noapte, mă uit din nou pe geam la luminile orașului și mă întreb: Oare cât timp mai pot trăi viața altora? Oare chiar merit atât de puțin pentru că am ales mereu să fiu „cea responsabilă”? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face? Ați avea curajul să vă rupeți din lanțurile familiei?