Fără să-i spun soției, mi-am invitat mama să-și cunoască nepoata. Atunci a început coșmarul.

— Nu vreau să vină mama ta la noi, Alex, nu acum, nu după tot ce s-a întâmplat la botez, mi-a spus Irina, cu vocea tremurândă, în timp ce-și legăna încet fetița adormită.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Eram prins între două lumi: cea a Irinei, femeia care mi-a dăruit un copil, și cea a mamei mele, Elena, care nu a acceptat niciodată că nu mai sunt doar băiatul ei. Am dat din cap, am spus „bine”, dar în mintea mea deja se contura planul: mama avea dreptul să-și vadă nepoata, chiar dacă Irina nu era pregătită. Poate că, dacă le-aș fi lăsat să se cunoască mai bine, lucrurile s-ar fi schimbat. Poate că, dacă nu aș fi mințit, totul ar fi fost altfel.

A doua zi, când Irina a ieșit la plimbare cu fetița, am sunat-o pe mama. „Vino mâine dimineață, dar nu-i spune Irinei că știi că nu vrea. O să fie bine, promit.” Mama a râs scurt, cu vocea ei aspră, și mi-a spus: „Alex, eu vin pentru tine și pentru nepoata mea. Nu mă interesează ce vrea Irina. E casa ta, nu?”

În dimineața următoare, Irina era palidă, obosită, cu ochii umflați de nesomn. Fetița plângea, iar eu încercam să fac cafea, să par calm. Când s-a auzit soneria, Irina a tresărit. „Cine e la ora asta?”

Am simțit cum mi se usucă gura. „E… mama. Am chemat-o să-și vadă nepoata.”

Irina a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a spus încet, aproape șoptit: „Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi.”

Mama a intrat val-vârtej, cu un buchet de flori și o pungă cu prăjituri. „Să trăiți, noră! Să-mi văd și eu nepoata, că doar nu-i păcat!”

Irina a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i-a murit pe buze. A luat fetița în brațe și a mers în dormitor, lăsându-mă singur cu mama. „Ce are? Nu-i convine că am venit?” a întrebat mama, ridicând din sprâncene.

„E obosită, mamă, abia a născut…”

„Ei, lasă, și eu am născut, și nu m-am purtat așa. Femeile din ziua de azi sunt prea sensibile. Hai, du-mă la copil.”

Am bătut la ușa dormitorului. „Irina, te rog, las-o pe mama să vadă fetița. Doar cinci minute.”

Irina s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi. „Nu înțelegi că nu sunt pregătită? Că nu vreau să mă simt judecată, să aud iar că nu fac nimic bine?”

Mama a intrat fără să aștepte răspunsul. S-a aplecat peste pătuț și a început să vorbească tare, să-și dea cu părerea despre tot: „Vai, ce mică e! Nu-i dai destul să mănânce, Irina? Uite ce slabă e! Eu, când l-am născut pe Alex, era dolofan, nu ca asta.”

Irina a izbucnit în plâns. „Ieși, te rog, afară! Nu mai suport!”

Mama a ridicat din umeri, a ieșit și a trântit ușa. „Ce femeie ai luat, Alex? Nu știe să fie mamă, nu știe să fie soție. Dacă nu eram eu, nici nu știa să facă supă!”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund. Am încercat să le împac, să le explic, dar fiecare cuvânt pe care-l rosteam părea să le înfurie și mai tare.

Mama a stat două ore, timp în care a criticat tot: cum e aranjată casa, cum e îmbrăcată Irina, cum plânge copilul. Irina nu a ieșit din dormitor. Când mama a plecat, mi-a spus la ușă: „Să nu mă mai chemi dacă nu mă respectă. Eu nu mai calc aici până nu-și cere scuze.”

Am intrat în dormitor. Irina stătea pe marginea patului, cu fetița în brațe, plângând în hohote. „De ce, Alex? De ce nu mă asculți niciodată? De ce e mama ta mai importantă decât mine?”

Nu am știut ce să-i răspund. Mă simțeam vinovat, dar și neputincios. Îmi iubeam mama, dar o iubeam și pe Irina. De ce trebuia să aleg? De ce nu puteau să se înțeleagă?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Irina nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Mama mă suna zilnic să-mi spună cât de rău i-a părut vizita, cât de mult a suferit. Eu eram prins la mijloc, ca un copil pedepsit. La serviciu nu mă puteam concentra, acasă era tăcere și lacrimi.

Într-o seară, Irina mi-a spus: „Dacă nu pui limite cu mama ta, eu nu mai pot. Nu vreau ca fetița noastră să crească într-o casă plină de reproșuri și ură.”

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit mereu, încercând să le împac pe amândouă, fără să am curajul să spun ce simt. Poate că, dacă aș fi avut curajul să-i spun mamei să respecte dorințele Irinei, totul ar fi fost altfel. Poate că, dacă aș fi avut încredere în soția mea, nu aș fi ajuns aici.

A doua zi, am sunat-o pe mama. „Mamă, te rog, nu mai veni fără să te anunțăm. Trebuie să respecți familia mea. Irina e soția mea și are nevoie de liniște.”

Mama a început să plângă la telefon. „M-ai trădat, Alex. Pentru o femeie care nici nu mă suportă. Să nu uiți că eu te-am crescut!”

Am închis telefonul cu inima frântă. Irina a venit lângă mine, m-a luat de mână și mi-a spus: „Mulțumesc. Poate că, de acum, putem să fim o familie.”

Dar liniștea nu a venit imediat. Mama nu mi-a mai vorbit luni de zile. Irina încă avea momente în care plângea pe ascuns. Eu mă simțeam vinovat față de amândouă. Mă întrebam mereu: oare am făcut bine? Oare se poate construi o familie fără să rănești pe cineva? Sau, orice ai face, cineva tot va suferi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că, uneori, trebuie să alegi ce fel de om vrei să fii. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi împăcat două iubiri care se exclud una pe alta?