Fără adăpost în suflet: Povestea lui Radu, băiatul uitat într-un spital românesc

— Nu mai plânge, Radu, nu te mai aude nimeni! vocea Irinei, educatoarea de la orfelinat, răsuna aspru în camera mică și întunecată. Aveam șase ani și încă mai speram că mama va veni să mă ia acasă. În fiecare seară, mă lipeam de geamul aburit și priveam luminile orașului, încercând să-mi imaginez care dintre ele e casa mea adevărată.

Am fost abandonat la maternitatea din Iași într-o zi friguroasă de noiembrie. Nu am avut parte de o păturică moale sau de un zâmbet cald. Prima mea amintire e mirosul de dezinfectant și sunetul pașilor grăbiți pe coridor. Asistenta care m-a găsit mi-a spus mai târziu că eram înfășurat într-o pătură subțire, cu un bilet pe care scria doar „Radu”. Niciun alt indiciu despre cine sunt sau de ce am fost lăsat acolo.

Anii din orfelinat au fost o succesiune de zile identice: trezirea la șase dimineața, micul dejun cu ceai și pâine uscată, apoi orele lungi de joacă forțată și certuri între copii. Unii dintre noi visau la părinți, alții renunțaseră deja. Eu încă mai scriam scrisori imaginare către mama: „Dragă mamă, azi am desenat un copac. Poate îl vezi și tu cândva.”

La opt ani am fost luat în plasament de familia Stoica. Doamna Stoica era profesoară de matematică, domnul Stoica lucra la CFR. Aveau deja doi copii mari, dar voiau să facă „o faptă bună”. În prima seară la ei acasă, am stat nemișcat pe marginea patului, ascultând cum râd ceilalți la televizor. Doamna Stoica a intrat și mi-a spus:

— Radu, aici nu trebuie să te temi. Dar să nu uiți să-ți faci temele!

Am încercat să mă integrez, dar mereu simțeam că sunt în plus. La masă, când povesteau amintiri din vacanțe sau râdeau la glume pe care nu le înțelegeam, eu tăceam. Odată, când am spart o cană din greșeală, domnul Stoica a ridicat vocea:

— Nu ești în orfelinat aici! Aici avem reguli!

M-am simțit mic și vinovat. În acea noapte am plâns sub pătură, încercând să nu mă audă nimeni.

La școală lucrurile nu erau mai ușoare. Colegii știau că sunt „băiatul luat din centru”. M-au poreclit „Radu fără mamă”. La început încercam să le răspund cu glume sau să mă prefac că nu-mi pasă, dar fiecare cuvânt mă lovea ca un pumn în stomac. Doar Ana-Maria, colega de bancă, îmi zâmbea uneori și îmi dădea din cornul ei la pauză.

Într-o zi, la ora de dirigenție, doamna Stoica a venit să vorbească despre „integrarea copiilor defavorizați”. Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. După oră, Ana-Maria mi-a șoptit:

— Nu-i asculta. Tu ești mai curajos decât toți.

Anii au trecut greu. Familia Stoica m-a ținut până la 16 ani, apoi au spus că „nu se mai descurcă” și că ar fi mai bine să merg la un centru de plasament pentru adolescenți. M-am simțit din nou aruncat ca un obiect vechi. În centrul din Tătărași, camerele erau reci și pline de băieți furioși sau resemnați. Acolo am învățat să nu mai am încredere în nimeni.

Într-o seară, după ce unul dintre băieți a spart geamul și a început să urle că vrea acasă, m-am uitat lung la tavan și mi-am promis că eu nu voi ajunge ca el. Am început să citesc tot ce găseam: romane vechi, manuale prăfuite, reviste aduse de voluntari. Cărțile erau singurul loc unde puteam fi cine voiam eu.

La 18 ani am ieșit din sistem fără nimic: fără familie, fără bani, fără un loc pe care să-l numesc „acasă”. Am dormit câteva nopți pe la prieteni sau în gară. Într-o dimineață friguroasă de martie, stând pe o bancă din fața gării Iași, am întâlnit-o pe doamna Lidia, o asistentă socială care venea des la centru.

— Radu, nu poți rămâne aici. Hai la mine acasă până găsim o soluție.

Am acceptat cu jumătate de inimă. La Lidia acasă era cald și mirosea a ciorbă proaspătă. M-a întrebat dacă vreau să dau la facultate sau să mă angajez. I-am spus că vreau să devin asistent social ca ea.

— Să ajuți alți copii ca tine? a zâmbit ea trist.

— Da… Poate așa nu se vor mai simți niciodată singuri.

Cu sprijinul Lidiei am intrat la Facultatea de Sociologie. Acolo am cunoscut oameni care nu mă judecau pentru trecutul meu. Totuși, golul din suflet nu dispăruse. În fiecare an de Crăciun mă întrebam dacă mama mea biologică se gândește vreodată la mine.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă: „Iartă-mă că te-am lăsat. Nu am avut altă cale.” Am recunoscut scrisul tremurat din biletul găsit odinioară la maternitate. Am plâns ore întregi ținând hârtia la piept.

Acum sunt adult și lucrez cu copii abandonați. Le spun mereu:

— Familia nu e doar cea în care te naști. Uneori trebuie să o construiești singur.

Dar uneori mă întreb: oare chiar putem vindeca rana abandonului? Sau rămâne mereu o parte din noi care caută acasă?

Voi ce credeți? Poate dragostea să repare tot ce s-a rupt cândva?