„Fă-ți bagajele și vino la noi!” – Povestea unei nurori captive între două lumi

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să stau aici, să mă simt ca o musafiră în propria mea viață! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce îl legănam pe Vlad, băiețelul nostru de doar trei luni.

Radu m-a privit obosit, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. — Hai, Cristina, nu începe iar. Mama vrea doar să ne ajute. Știi că fără ea nu ne-am fi descurcat cu copilul.

Ajutor? Ajutorul Elenei era ca o ploaie rece într-o zi de vară: te răcorește pe moment, dar te lasă cu hainele ude și sufletul greu. De când am născut, Elena a preluat controlul asupra vieții noastre. „Fă-ți bagajele și vino la noi!” mi-a spus la telefon la două zile după ce am ieșit din maternitate. „Nu poți să crești un copil singură, Cristina! La bloc nu e aer, nu e spațiu. La casă e altceva!”

Radu a fost de acord imediat. Nici nu a stat pe gânduri. „E mai bine pentru Vlad”, mi-a spus. „Mama știe ce face.”

Așa am ajuns să ne mutăm la casa Elenei dintr-un sat de lângă Ploiești. O casă mare, cu grădină și găini în curte, dar cu reguli stricte și o atmosferă apăsătoare. Elena era pretutindeni: în bucătărie, în camera copilului, în dormitorul nostru. Nimic nu se făcea fără aprobarea ei.

— Nu-l ține așa! Se strâmbă! — îmi spunea când îl luam pe Vlad în brațe.
— Nu-i da lapte la două ore! Îl răsfeți!
— Nu-l scoate afară! E frig!

Mă simțeam ca o marionetă trasă de sfori invizibile. Orice încercare de a-mi impune punctul de vedere se lovea de zidul indiferenței lui Radu sau de privirea tăioasă a Elenei.

Într-o dimineață, am încercat să-i dau lui Vlad piure de morcovi, după ce citisem că e bun pentru bebeluși. Elena a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Cine ți-a spus ție să-i dai morcovi? Eu am crescut trei copii și niciunul n-a mâncat prostii din astea la vârsta lui!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Am citit pe internet…

— Internetul ăsta o să vă prostească pe toate! Ascultă-mă pe mine!

Radu a venit abia seara acasă. Lucrează la oraș, la o firmă de construcții. Când i-am povestit ce s-a întâmplat, a ridicat din umeri:

— Las-o pe mama, știe ea mai bine.

Noaptea aceea am plâns în tăcere, cu Vlad lipit de pieptul meu. Mă simțeam singură, neînțeleasă și invizibilă.

Au urmat săptămâni în care Elena decidea tot: cum să-l îmbrac pe Vlad, când să-l culc, ce să mănânc eu ca să am lapte bun. Prietenele mele din oraș mă sunau tot mai rar. „Nu mai ai timp de noi”, îmi reproșau uneori. Dar cum să le explic că nu mai aveam timp nici pentru mine?

Într-o zi, mama mea a venit în vizită. A stat pe prispă cu Elena și au vorbit despre vreme și recolte. Când am rămas singure, mama m-a privit lung:

— Cristina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a strâns în brațe:

— Trebuie să vorbești cu Radu. Nu poți trăi așa.

Am încercat. În seara aceea, după ce Vlad a adormit, i-am spus lui Radu că vreau să ne mutăm înapoi la apartament.

— Ești nebună? Să-l iei pe Vlad de aici? Mama o să se supere rău!

— Dar eu? Eu nu contez?

Radu s-a ridicat nervos și a ieșit din cameră.

Zilele au trecut greu. Elena devenea tot mai posesivă. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Cristina nu știe nimic despre copii. Dacă n-aș fi eu aici, ar face numai prostii!

Atunci am simțit că mă sufoc. Am luat telefonul și i-am scris mamei: „Vino mâine dimineață. Plecăm.”

A doua zi, cu inima bătându-mi nebunește, mi-am făcut bagajele. Radu era la muncă. Elena a intrat în cameră când împachetam hainele lui Vlad.

— Ce faci?

— Plec acasă la mama.

— Nu pleci nicăieri! Radu nu o să fie de acord!

— Nu mai pot sta aici.

Elena a început să țipe și să plângă. M-a acuzat că îi iau nepotul, că sunt nerecunoscătoare.

Când Radu a ajuns acasă și a văzut valizele, s-a uitat la mine ca la o străină:

— Dacă pleci acum, nu te mai întorci!

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar am plecat.

Au trecut trei luni de atunci. Stau cu mama și încerc să-mi reconstruiesc viața. Radu mă sună rar și doar ca să întrebe de Vlad. Elena nu mi-a mai vorbit deloc.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la fericire? Oare câte femei din România trăiesc drama asta în tăcere? Dacă ai fi fost în locul meu… ce ai fi făcut?