Eroul din umbră: Povestea lui Ivan și noaptea care ne-a schimbat viața

— Ana, iar ai uitat să speli vasele? Ți-am spus de o mie de ori! vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în bucătăria mică, făcându-mă să tresar. Mâinile îmi tremurau în timp ce încercam să adun farfuriile murdare, dar știam că orice mișcare greșită putea aprinde din nou furtuna. Ivan, băiețelul nostru de trei ani, stătea ascuns după ușa camerei lui, cu ochii mari și umezi. Îl simțeam cum mă urmărește, cum absoarbe fiecare sunet, fiecare tăcere apăsătoare.

În ultimii cinci ani, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile cenușii, dominate de frică și rușine. Sorin nu fusese mereu așa. Când l-am cunoscut, era atent, glumeț, promitea o viață liniștită. Dar după ce s-a născut Ivan, ceva s-a schimbat. A început să bea tot mai des, iar furia lui se revărsa asupra noastră pentru cele mai mărunte lucruri: o ciorbă prea sărată, o haină uitată pe scaun, un copil care plângea noaptea.

În acea seară de februarie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului din cartierul Titan. Sorin venise acasă mai devreme decât de obicei și mirosul de alcool îl preceda. Am știut din privirea lui că va fi rău. M-am rugat în gând să adoarmă repede, să nu-l trezească pe Ivan. Dar rugăciunile mele au rămas fără răspuns.

— De ce plânge copilul ăsta? Nu ești în stare nici măcar să-l liniștești? a urlat el, apropiindu-se amenințător.

Am încercat să-l protejez pe Ivan cu trupul meu, dar Sorin m-a împins brutal. Am căzut peste masa din sufragerie, lovindu-mă la cap. Totul s-a întâmplat atât de repede încât n-am apucat să țip. Am simțit gust de sânge în gură și pentru o clipă am crezut că nu mă voi mai ridica.

Ivan a început să plângă tare, un plâns sfâșietor care mi-a sfâșiat inima. Sorin s-a întors spre el cu ochii injectați de ură.

— Taci odată! Dacă nu taci, te trimit la bunica-ta!

Atunci s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată. Ivan a fugit spre ușă și a ieșit pe holul blocului. Am auzit pașii lui mici alergând pe scări și apoi vocea subțire strigând:

— Ajutor! Tata o bate pe mama!

Vecina de la etajul doi, doamna Maria, a deschis ușa și l-a luat în brațe. În câteva minute, poliția era la noi în apartament. Sorin a încercat să se justifice, dar urmele de sânge de pe fața mea și spaima din ochii lui Ivan au spus totul.

După ce l-au luat pe Sorin, am rămas cu Ivan în brațe pe canapeaua veche din sufragerie. Îl strângeam la piept și plângeam amândoi fără cuvinte. Nu știam ce va urma. Nu aveam bani puși deoparte, nu aveam familie la care să fugim. Mama murise când eram adolescentă, iar tata era bolnav la țară și abia se descurca singur.

În zilele care au urmat, am simțit privirile vecinilor pe mine când ieșeam cu Ivan la magazin sau la grădiniță. Unii șopteau compătimitor, alții mă priveau cu reproș sau curiozitate morbidă. Doamna Maria venea des la noi cu supă caldă sau prăjituri pentru Ivan.

— Ana, trebuie să fii tare pentru băiatul tău. Nu e vina ta ce s-a întâmplat. Și nici a lui Ivan. Copiii simt totul…

Am început să merg la consiliere psihologică la insistențele asistentei sociale. La început mi-a fost rușine să vorbesc despre ce am trăit. Dar încet-încet am învățat că nu sunt singură și că vina nu e a mea.

Ivan a avut coșmaruri luni întregi după acea noapte. Se trezea plângând și mă striga disperat:

— Mami, vine tati?

Îl luam în brațe și îi promiteam că suntem în siguranță acum. Dar adevărul era că nici eu nu eram sigură de asta. Sorin primea vizite ocazionale de la poliție și avea interdicție să se apropie de noi, dar știam cât de ușor se pot încălca astfel de ordine.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Ana, Ivan e un copil foarte sensibil. Desenează mereu o casă cu două persoane: el și tine. Niciodată nu-l desenează pe tatăl lui… Poate ar fi bine să vorbiți cu un psiholog pentru copii.

Am simțit un nod în gât. Îmi doream ca Ivan să uite tot ce s-a întâmplat, dar știam că rănile astea nu dispar peste noapte.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi găsesc un job part-time la o brutărie din cartier. Ivan merge la școală acum și e pasionat de lego și povești cu supereroi.

Într-o seară, când îl pregăteam de culcare, m-a întrebat:

— Mami, eu am fost curajos atunci?

L-am privit cu lacrimi în ochi și i-am spus:

— Ai fost cel mai curajos băiat din lume. Tu ne-ai salvat.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap complet de umbrele trecutului sau dacă Ivan va putea crește fără teama care ne-a urmărit atâta timp. Dar știu sigur că dragostea dintre noi e mai puternică decât orice frică.

Oare câte femei mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Câte mame își găsesc curajul abia când copiii lor devin eroi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?