După nuntă am înțeles că nu sunt soție, ci doar un accesoriu pentru soacră. Lupta mea pentru propria viață

— Nu pune sare în ciorbă, Irina, că lui Radu nu-i place! vocea doamnei Viorica răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încercam să-mi găsesc locul printre oale și tigăi. Era a treia zi după nuntă și deja simțeam că nu mai am aer. M-am uitat la Radu, sperând să-mi ia apărarea, dar el doar a ridicat din umeri și s-a întors spre televizor.

M-am măritat cu Radu după doi ani de relație. Îl iubeam, sau cel puțin așa credeam atunci. Era blând, atent și părea că mă pune pe un piedestal. Dar totul s-a schimbat când am pășit în casa părinților lui, unde urma să locuim „temporar”, până ne găseam ceva al nostru. „E doar pentru câteva luni”, mi-a spus el. Dar lunile s-au transformat în ani.

Doamna Viorica era o femeie impunătoare, cu ochi reci și voce de comandant. Își pierduse soțul de tânără și îl crescuse pe Radu singură. „Numai eu știu cât am tras cu el”, repeta mereu, ca un refren care-mi răsuna în minte noaptea, când nu puteam dormi. Totul în casă era sub controlul ei: ce mâncăm, la ce oră ne culcăm, cum aranjăm hainele în dulap. Eu eram doar o musafiră care trebuia să se conformeze.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o pe Viorica răscolindu-mi sertarele. „Caut niște acte”, mi-a spus sec, fără să-și ceară scuze. M-am simțit invadată, umilită. Am încercat să-i spun lui Radu, dar el a dat din mână: „Las-o, Irina, așa e ea. Nu te supăra.”

Așa e ea. Aceste cuvinte au început să mă bântuie. În fiecare zi simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Nu mai găteam ce-mi plăcea mie, nu mai ascultam muzica mea preferată, nu mai aveam voie să chem prietenele la noi fără aprobarea ei. Într-o zi, când am încercat să-i spun mamei mele cât de greu îmi este, ea mi-a zis: „Fii răbdătoare, mamă. Așa sunt soacrele la început.”

Dar începutul nu se mai termina.

Au trecut doi ani și jumătate. Între timp, prietenele mele au început să se îndepărteze. Nu mai aveam timp de ele, nu mai aveam chef de nimic. Eram mereu obosită și tristă. Radu devenise tot mai absent; orice discuție despre mutat sau despre limite se termina cu un oftat și cuvintele: „Nu pot să-i fac asta mamei.”

Într-o duminică dimineață, când am vrut să mergem la părinții mei la masă, Viorica a făcut o criză: „Cum adică plecați? Cine rămâne să mă ajute la curățenie? Nu vă pasă de mine!” Radu s-a uitat la mine cu ochii goi și a spus: „Hai să rămânem acasă.” Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar frica mă paraliza: ce va zice lumea? Ce vor spune părinții mei? Cum o să mă descurc singură? Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — pentru prima dată ridicase vocea la mine — am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă viața mea chiar asta va fi: o umbră pe lângă soacră și un soț care nu are curajul să fie bărbat.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Alina m-a tras deoparte:
— Irina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:
— Nu meriți asta. Ești tânără, frumoasă și ai dreptul la fericire.

Cuvintele ei au fost ca o trezire dintr-un coșmar lung. În acea seară am luat decizia: trebuie să plec. Am strâns câteva haine într-o geantă și m-am dus la părinții mei. Mama a plâns când m-a văzut, tata a tăcut mult timp înainte să spună:
— Mai bine târziu decât niciodată.

Radu m-a sunat de zeci de ori în acea noapte. La început a fost furios:
— Cum poți să-mi faci una ca asta? Mama e distrusă!
Apoi a devenit implorator:
— Hai acasă, Irina! Fără tine nu are niciun rost!
Dar eu știam că dacă mă întorc totul va fi la fel.

Au urmat luni grele. Am început terapie, am încercat să-mi regăsesc identitatea pierdută printre reguli străine și compromisuri dureroase. Am descoperit că nu sunt singura: la grupul de sprijin am întâlnit alte femei care trăiseră ani întregi sub papucul unei soacre autoritare sau al unui soț lipsit de coloană vertebrală.

Radu a venit într-o zi la mine cu flori și promisiuni:
— Am vorbit cu mama. O să ne mutăm singuri! Te rog, dă-mi o șansă!
L-am privit lung și i-am spus:
— Nu e vorba doar despre mutat. E despre respectul pe care nu l-ai avut pentru mine atâta timp.

Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să iubesc din nou sau dacă voi putea ierta complet trecutul. Dar știu sigur că merit mai mult decât să fiu un accesoriu în viața altcuiva.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc astăzi în umbra unei soacre sau a unui soț slab? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?