După Douăzeci de Ani Împreună: Singură, Dar Nu Învinsă

— Nu mai pot, Irina. Pur și simplu nu mai pot.

Vocea lui Mihai răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Era o zi obișnuită de aprilie, iar eu tocmai îi pregătisem sandvișul pentru serviciu. Am rămas cu cuțitul în mână, uitându-mă la el ca la un străin. Ochii lui erau goi, iar mâinile îi tremurau ușor.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, de parcă aș fi sperat că nu aud bine.

— Vreau să plec. Să divorțăm. Nu mai simt nimic. Am nevoie să fiu liber.

Așa a început sfârșitul lumii mele. Douăzeci de ani de căsnicie, două decenii în care am crescut împreună, am plâns și am râs, s-au risipit într-o singură dimineață. Am simțit cum totul se prăbușește peste mine: casa noastră, amintirile, promisiunile făcute la altar. Am rămas cu sandvișul neterminat și cu inima frântă.

Seara aceea a fost un coșmar. L-am privit cum își strânge hainele în tăcere, evitând să mă privească în ochi. Fiica noastră, Ana, a venit acasă de la facultate și a găsit valizele în hol.

— Ce se întâmplă? a întrebat ea speriată.

— Tata… pleacă, am reușit să spun printre lacrimi.

Ana a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. În acea clipă am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea, chiar dacă simțeam că mă destram pe dinăuntru.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. Prietenele mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat, vecinele șușoteau pe la colțuri. Mama venea zilnic cu ciorbe și sfaturi inutile:

— Lasă-l, fată! Bărbații sunt toți la fel. O să-ți găsești altul mai bun!

Dar eu nu voiam alt bărbat. Voiau doar liniște. Seara, când Ana adormea, mă uitam la pozele noastre vechi și mă întrebam unde am greșit. De ce nu am văzut semnele? De ce nu am luptat mai mult?

Într-o zi, la serviciu, colega mea Simona m-a invitat la o cafea după program.

— Hai să ieșim puțin! Nu poți sta așa tristă la nesfârșit!

Am acceptat fără chef, dar acea ieșire avea să-mi schimbe viața. L-am cunoscut pe Vlad, un bărbat divorțat, cu ochi blânzi și zâmbet cald. Vorbeam ore întregi despre orice: filme vechi, copilărie, frici ascunse. M-am simțit din nou văzută, apreciată.

După câteva luni, Vlad m-a invitat la el acasă. Era o seară ploioasă de toamnă. Am stat pe canapea cu un pahar de vin și am râs ca doi adolescenți.

— Irina, meriți să fii fericită. Nu lăsa trecutul să-ți fure viitorul.

Cuvintele lui mi-au dat curaj. Am început o relație timidă, dar Ana nu era deloc încântată.

— Mama, chiar trebuie? Nu e prea devreme?

— Ana, nu vreau să trăiesc în trecut. Am nevoie să merg mai departe.

— Dar dacă te rănește și el? Dacă totul se repetă?

Îndoiala ei s-a strecurat și în sufletul meu. M-am trezit analizând fiecare gest al lui Vlad, fiecare mesaj întârziat. Într-o seară, după o ceartă banală despre cine spală vasele, Vlad a ridicat tonul:

— Nu sunt Mihai! Nu mă pedepsi pentru greșelile lui!

Am izbucnit în plâns și am fugit acasă la Ana. În acea noapte am stat trează și m-am gândit: oare chiar am nevoie de cineva ca să fiu întreagă? Sau doar încercam să umplu un gol?

Am decis să pun pauză relației cu Vlad. I-am spus sincer:

— Nu sunt pregătită pentru altceva decât liniște. Trebuie să mă regăsesc pe mine înainte să pot iubi din nou.

A fost greu. Prietenele mă întrebau dacă nu mi-e frică de singurătate. Mama insista:

— Femeia fără bărbat e ca pomul fără rod!

Dar eu simțeam altceva. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima mai ușoară. Am început să citesc din nou, să pictez — pasiuni uitate de ani de zile. Am mers cu Ana într-o excursie la munte și am râs împreună ca două prietene bune.

Într-o zi, Ana m-a privit zâmbind șiret:

— Mama, când te văd așa fericită singură, parcă nici nu-mi vine să te mai tachinez cu „rochii albe”.

Am râs și i-am spus:

— Fericirea nu vine dintr-o rochie sau dintr-un bărbat. Vine din tine însăți.

Acum, după doi ani de când Mihai a plecat, încă mai simt uneori dorul după ce a fost odată familia noastră completă. Dar nu mai plâng noaptea și nu mai caut validare în ochii altcuiva. Sunt Irina — femeia care a supraviețuit unei furtuni și a învățat să-și fie suficientă.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim cu frica de singurătate doar pentru că ni s-a spus că nu putem fi fericite altfel? Oare chiar avem nevoie de cineva ca să fim întregi sau e doar o poveste pe care ne-o spunem ca să nu ne confruntăm cu noi înșine?