După ce m-au dat afară copiii soțului meu, am învățat să trăiesc din nou: Povestea unei femei care și-a regăsit puterea într-un sat străin

— Nu poți să iei nici măcar perna aia, tanti Mariana, e a noastră! vocea Ioanei, fiica cea mare a lui Vasile, mi-a tăiat respirația. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu două sacoșe vechi la picioare, și simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă strivește. Mă uitam la tabloul cu noi doi, eu și Vasile, la nuntă, și nu-mi venea să cred că totul se terminase așa.

— Ioana, nu vreau nimic de la voi. Doar să-mi iau hainele și să plec… am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Dar ea și fratele ei, Mihai, mă priveau ca pe o străină care le invadase casa.

— Tata a murit, casa e a noastră. Ai stat destul aici. Nu mai ai ce căuta! mi-a spus Mihai, fără să clipească.

Într-o clipă, am pierdut tot: omul pe care îl iubeam, locul pe care îl numeam „acasă”, și orice urmă de siguranță. Am ieșit pe poartă cu capul plecat, simțind privirile vecinilor care șușoteau pe la garduri. „Săraca Mariana… uite ce-au făcut copiii lui Vasile cu ea…”

Nu aveam unde să mă duc. Părinții mei muriseră de mult, iar sora mea era plecată în Italia. Am sunat-o plângând, dar nu putea să mă ajute decât cu vorbe bune și promisiuni vagi că „poate te aduc aici la mine”. Dar eu nu voiam să plec din țară. Nu voiam să fug. Voiam doar un loc unde să pot respira din nou.

Am găsit o cameră de închiriat într-un sat la 30 de kilometri de oraș. O bătrână, tanti Florica, mi-a deschis ușa casei ei vechi și mi-a spus:

— Dacă nu te deranjează mirosul de sobă și găinile din curte, poți sta aici cât vrei.

Am acceptat fără să clipesc. În primele nopți am plâns până am adormit. Mă trezeam dimineața cu ochii umflați și inima grea. Mă simțeam ca o umbră printre străini. Mergeam la magazinul din sat și oamenii mă priveau curioși:

— Dumneavoastră sunteți noua chiriașă a Floricăi?

— Da… mă numesc Mariana.

— Aha… păi să știți că aici nu-i ca la oraș. Trebuie să vă obișnuiți cu munca.

Nu aveam de ales. Tanti Florica m-a luat cu ea la câmp, la cules de cartofi. Mâinile mi s-au umplut de bătături, dar nu m-am plâns. Seara stăteam pe prispă și ascultam poveștile bătrânei despre vremurile când era tânără și satul era plin de viață.

Într-o zi, la poarta noastră a apărut un bărbat cu o față blândă și ochi albaștri ca cerul de vară.

— Bună ziua! Sunt Ilie, vecinul de peste drum. Am auzit că aveți nevoie de lemne pentru iarnă.

Nu știam cum să reacționez. Nu mai primisem ajutor dezinteresat de mult timp.

— Mulțumesc… dar nu am bani acum…

— Nu-i nimic! Le aduc eu. Poate mă ajutați la primăvară cu răsadurile.

Așa a început prietenia mea cu Ilie. Era văduv și el, rămas singur după ce soția lui murise de cancer. Vorbeam ore întregi despre viață, despre pierderi și despre cum e să o iei de la capăt când nimeni nu-ți mai dă nicio șansă.

Dar satul nu era doar liniște și bunătate. Oamenii vorbeau mult. Într-o seară, când mă întorceam de la magazin, două femei stăteau la poartă:

— Ai văzut? Mariana aia s-a mutat la Florica și deja se ține după Ilie…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam scandaluri sau bârfe. Voiam doar liniște.

Într-o duminică, copiii lui Vasile au venit la mine în sat. Au apărut pe neașteptate la poarta Floricăi.

— Ce cauți aici? De ce nu ne lași în pace? a țipat Ioana.

— Nu vă deranjez cu nimic… am răspuns tremurând.

— Tata ți-a lăsat destule! Nu mai încerca să ne iei și altceva!

Am izbucnit în plâns în fața lor. Nu voiam nimic de la ei. Doar liniște.

După ce au plecat, Ilie m-a găsit plângând pe bancă.

— Mariana, oamenii răi nu merită lacrimile tale. Ai trecut prin destule. E timpul să trăiești pentru tine.

Vorbele lui m-au trezit din amorțeală. Am început să lucrez mai mult prin sat: curățam grădini pentru bătrâni, coseam haine pentru copii, făceam prăjituri pentru hramuri. Încet-încet, oamenii au început să mă accepte.

Într-o zi, tanti Florica mi-a spus:

— Mariana, tu ai adus lumină în casa asta. De când ai venit tu, nu mă mai simt singură.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu mai aveam casa mea sau familia pe care mi-am dorit-o mereu, dar aveam ceva ce nu avusesem niciodată: respectul pentru mine însămi.

Acum, după doi ani de când am fost dată afară din casa care credeam că va fi a mea până la moarte, privesc spre viitor cu mai mult curaj decât oricând.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să o luăm de la capăt când totul pare pierdut? Poate că răspunsul e chiar aici, în fiecare pas mic spre o viață nouă.