După 35 de ani de căsnicie, soțul meu m-a părăsit pentru o ghicitoare: Povestea mea la 62 de ani

— Ana, trebuie să vorbim. Vocea lui Doru era rece, aproape străină. Stătea în pragul sufrageriei, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea. Era o seară obișnuită de joi, cu miros de ciorbă proaspătă și televizorul bâzâind în fundal. Dar cuvintele lui au tăiat aerul ca un cuțit.

— Ce s-a întâmplat, Doru? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu mai pot, Ana. Nu mai pot să trăiesc așa. Am cunoscut pe altcineva. O cheamă Viorica. E… diferită. Mă face să mă simt viu din nou.

Am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește într-o clipă. 35 de ani de căsnicie, trei copii mari, două apartamente schimbate, vacanțe la mare și la munte, certuri și împăcări, toate păreau să dispară sub greutatea acelor cuvinte. Am rămas nemișcată, cu lingura în mână, privind la omul care îmi fusese sprijin și tovarăș o viață întreagă.

— Cine e Viorica? am reușit să șoptesc.

— E… ghicitoare. O femeie care vede dincolo de aparențe. M-a ajutat să mă regăsesc. Să-mi dau seama că nu mai pot continua așa.

Am izbucnit în râs, un râs amar, aproape isteric. — O ghicitoare? Doru, tu glumești? La vârsta noastră?

Dar el nu glumea. Ochii lui erau hotărâți, reci ca piatra. În acea seară, Doru și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a plecat. Ușa s-a închis încet în urma lui, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă din trecut.

Au trecut zilele ca prin ceață. Copiii noștri — Radu, Ioana și Cătălin — au venit pe rând să mă vadă. Fiecare a reacționat diferit: Radu a dat vina pe tatăl lui, Ioana a încercat să mă consoleze, iar Cătălin a tăcut mult timp înainte să spună ceva.

— Mamă, poate că tata are o criză de bătrânețe. Poate îi trece.

Dar nu i-a trecut. Doru a început să apară tot mai rar pe la noi. Apoi au venit actele de divorț. Am semnat fără să citesc prea mult. Ce rost avea? Tot ce conta era că viața mea nu mai era a mea.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe Viorica. O femeie cu ochi verzi și păr vopsit roșcat, îmbrăcată în fuste lungi și cu brățări zornăitoare la mâini. M-a privit lung, cu un zâmbet enigmatic.

— Ana, nu e vina ta. Fiecare om are drumul lui.

Am vrut să-i răspund ceva urât, dar nu am putut. M-am simțit mică și neputincioasă în fața acestei femei care îmi furase viața.

Seara aceea am plâns până târziu. Am răscolit albumele vechi cu poze: Doru tânăr, cu ochii lui albaștri și zâmbetul larg; eu la 27 de ani, cu părul prins în coadă și rochia mea preferată; copiii mici, alergând prin curtea bunicilor. Unde dispărusem noi?

Prietenii mei au reacționat diferit. Unele vecine au început să mă evite — parcă divorțul era contagios — altele au venit cu sfaturi inutile:

— Ana, trebuie să ieși din casă! Să-ți găsești un hobby!

— La vârsta mea? Ce hobby? Să mă apuc de croșetat?

Dar într-o zi am ieșit totuși la plimbare prin parc. Am văzut un grup de femei care jucau table pe o bancă. M-am apropiat timid.

— Pot să mă uit?

— Sigur că da! Hai lângă noi! mi-a spus Maria, o femeie veselă cu părul alb ca neaua.

Așa am început să ies din casă tot mai des. Am descoperit că nu sunt singura femeie părăsită după o viață întreagă de sacrificii. Am ascultat povești asemănătoare: soți plecați cu femei mai tinere sau cu „prietene spirituale”, copii care nu mai sunau decât la nevoie, singurătatea care apăsa ca o povară.

Într-o seară, Ioana m-a sunat plângând:

— Mamă, mi-e frică să nu pățesc și eu ca tine! Dacă toți bărbații sunt la fel?

— Nu toți sunt la fel, draga mea. Dar niciuna dintre noi nu merită să fie umilită sau mințită.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de răzbunare sau pur și simplu golul acela imens lăsat de absența lui Doru. Am realizat că nu pot da timpul înapoi și că trebuie să găsesc un sens nou vieții mele.

Într-o duminică dimineață m-am privit în oglindă mai atent ca niciodată: riduri adânci pe frunte, părul încărunțit, dar ochii mei erau vii. Pentru prima dată după mult timp am simțit un strop de speranță.

Câteva luni mai târziu am primit o scrisoare de la Doru. Îmi cerea iertare pentru tot ce s-a întâmplat și îmi spunea că viața cu Viorica nu e ceea ce visase el. Că îi e dor de familie, de mesele noastre simple și de râsetele copiilor.

Nu i-am răspuns niciodată la acea scrisoare. Poate că aștepta să-l primesc înapoi sau măcar să-l iert. Dar eu eram deja altcineva.

Acum am 62 de ani și încă mă trezesc uneori noaptea întrebându-mă: unde am greșit? De ce oamenii uită atât de ușor tot ce au construit împreună? Dar poate întrebarea corectă este: cum găsim curajul să ne reinventăm când viața ne dărâmă toate certitudinile?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?