Dragostea târzie și rușinea fiicei mele: Povestea unei mame după șaizeci de ani

– Mamo, tu chiar ai înnebunit! – vocea Irinei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de ceai de tei. Stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca pe un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Eu țineam ceașca de ceai atât de strâns încât mi se albiseră degetele.

– Irina, nu e nimic rușinos… – am încercat să spun, dar ea m-a întrerupt cu un gest nervos.

– Cum să nu fie rușinos? La vârsta ta?! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică vecinii? Să nu mai vorbim de tata… – vocea i s-a frânt puțin la final, dar și-a revenit imediat. – Tu chiar nu te gândești la nimeni?

M-am așezat pe scaunul de lângă masă, simțind cum greutatea anilor mi se așază pe umeri. Aveam 64 de ani și pentru prima dată după mult timp simțeam că trăiesc. Dar pentru Irina, fiica mea, totul părea o tragedie.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de martie, la biblioteca din cartier. Mergeam acolo să scap de singurătate și să răsfoiesc cărți vechi. În acea zi, l-am întâlnit pe Doru. Avea părul alb ca neaua și ochii verzi, plini de viață. Mi-a zâmbit timid când am cerut aceeași carte – „Enigma Otiliei”. Am râs amândoi și am început să vorbim despre literatură, despre tinerețe, despre cum ne-au crescut copiii și cum ne-au plecat fiecare la casele lor.

Doru era văduv de șapte ani. Eu eram singură de aproape zece. Soțul meu, Mihai, murise brusc, lăsându-mă cu o casă prea mare și o liniște apăsătoare. Irina venea rar pe la mine, mereu ocupată cu serviciul și copiii ei. În Doru am găsit un prieten, apoi ceva mai mult. Ne plimbam prin parc, mergeam la teatru sau pur și simplu stăteam la mine în bucătărie și beam ceai.

Când i-am spus Irinei despre Doru, a izbucnit. – Nu pot să cred! Tu chiar vrei să-ți bați joc de tata? Să-l uiți așa repede?

– Irina, au trecut zece ani… Tata ar fi vrut să fiu fericită.

– Nu cred! Tata n-ar fi acceptat niciodată așa ceva! – a țipat ea și a trântit ușa bucătăriei.

În zilele următoare m-a sunat rar și vorbea rece. Simțeam că mă judecă la fiecare cuvânt. Vecina mea, tanti Viorica, mi-a spus într-o zi pe scară:

– Am auzit că ai un domn nou… Să știi că lumea vorbește!

Am zâmbit amar. Lumea vorbește mereu. Dar oare chiar contează ce spune lumea? M-am întrebat asta în fiecare seară când Doru mă ținea de mână și îmi spunea povești din tinerețea lui la Reșița.

Într-o duminică, am invitat-o pe Irina la masă. A venit cu soțul ei, Radu, și cu cei doi copii. Atmosfera era tensionată. Doru era acolo, timid, încercând să fie amabil cu toată lumea.

– Bunica are un prieten! – a strigat Mara, nepoata mea cea mică, râzând.

Irina s-a înroșit la față și a tras-o pe Mara lângă ea.

– Nu e frumos să vorbești așa! – i-a șoptit printre dinți.

Radu a încercat să destindă atmosfera:

– E bine că mama are pe cineva alături. E greu să fii singur…

Irina l-a privit tăios:

– Nu e vorba doar despre ea! E vorba despre familie! Despre imaginea noastră!

Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru prima dată în viață îmi doream să fiu egoistă. Să mă gândesc doar la mine. Dar oare aveam voie?

După masă, Irina a venit la mine în bucătărie.

– Mami, te rog… Gândește-te bine la ce faci. O să râdă toată lumea de noi! Copiii o să fie arătați cu degetul la școală!

– Irina, nu vreau să-ți fac rău… Dar nici nu pot să trăiesc doar pentru ceilalți. Am dreptul la puțină fericire?

A oftat adânc și a plecat fără să mai spună nimic.

În serile următoare am plâns mult. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva dragostea la vârsta mea e o rușine. Dar când Doru mi-a adus flori de câmp și mi-a spus că mă iubește exact așa cum sunt, am simțit că viața merită trăită până la capăt.

Au trecut luni de zile până când Irina a început să accepte ideea că mama ei poate iubi din nou. A fost nevoie de multe discuții, lacrimi și tăceri apăsătoare. Dar într-o zi mi-a spus:

– Poate că ai dreptate… Poate că meriți să fii fericită.

Acum stau în bucătăria mea mică, cu Doru alături și cu inima mai ușoară. Dar încă mă întreb: De ce e atât de greu să fim fericiți fără să ne simțim vinovați? Oare dragostea are vârstă sau doar prejudecățile noastre o limitează?