Dragostea târzie și prețul curajului: Povestea mea după șaizeci de ani

— Nu pot să cred, mamă! Chiar nu pot să cred! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfurii și mirosul de cafea proaspătă. Mă privea ca pe o străină, cu sprâncenele încruntate și mâinile strânse pe marginea mesei. — La vârsta ta… să te lași păcălită așa? Ești o naivă bătrânică, asta ești!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe scaun, încercând să-mi adun gândurile. Nu plănuisem să mă îndrăgostesc. Nu la 62 de ani, nu după ce viața mea părea deja scrisă cu litere mici, cuminți, fără surprize. Dar s-a întâmplat. Și nu știam dacă să mă simt vinovată sau vie pentru prima dată după mulți ani.

Mă numesc Elena Popescu. Toată viața am fost „doamna Elena de la Resurse Umane”. Cea care știa totul despre concedii, pontaje și dosare cu șină. Cea care venea la birou la 7:55, cu părul prins perfect și fusta călcată la dungă. Nimeni nu mă întreba ce simt sau dacă mi-e dor de ceva. Nici eu nu mă întrebam.

Până într-o zi de martie, când a apărut el — Mircea Ionescu, noul șef de mentenanță. Avea 65 de ani, ochi albaștri ca cerul înainte de furtună și un zâmbet care încălzea tot biroul. Era văduv, ca și mine. La început am vorbit despre facturi, reparații și programări. Apoi despre cărți, filme vechi și dorul de copii plecați în străinătate.

— Doamna Elena, vă place jazzul? — m-a întrebat într-o zi, când am rămas singuri în sala de ședințe.
— Nu prea am ascultat… — am răspuns timid.
— Atunci trebuie să vă invit la un concert. Să vedeți cum e să trăiești muzica, nu doar s-o auzi.

Am râs stingherită, dar inima îmi bătea ca la douăzeci de ani. Am acceptat invitația fără să mă gândesc prea mult. Seara aceea a fost începutul unei primăveri pe care nu o mai credeam posibilă.

Ne vedeam tot mai des. Plimbări prin Herăstrău, cafele la colț de stradă, discuții despre viață și regrete. Mircea era blând, atent și mereu dispus să mă asculte. Pentru prima dată după moartea soțului meu, nu mă mai simțeam invizibilă.

Dar lumea nu iartă ușor fericirea celor trecuți de o anumită vârstă. Colegele șușoteau pe la colțuri:
— Ai văzut-o pe doamna Elena? Parcă-i adolescentă! Ce-o fi găsit la domnul Mircea?

Am încercat să nu le bag în seamă. Dar cel mai greu a fost cu Vlad, fiul meu unic. El m-a privit ca pe o trădătoare.

— Tata n-a murit de mult! Cum poți să faci asta? — mi-a spus într-o seară, cu voce tăioasă.
— Vlad, au trecut șapte ani… Și tata ar fi vrut să fiu fericită.
— Fericită? La vârsta ta? Ce-ți mai trebuie? Ai casă, ai pensie… Ce-ți mai trebuie?

Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei case mari și reci. Am plâns în tăcere nopți întregi, întrebându-mă dacă greșesc că vreau să trăiesc din nou.

Mircea m-a ținut de mână când i-am povestit totul.
— Elena, oamenii se tem de ce nu înțeleg. Dar viața e scurtă… și noi am pierdut deja prea mult timp.

Am început să ne vedem pe ascuns. Ca doi adolescenți speriați de ochii lumii. Mergeam la teatru în orașe vecine, ne plimbam prin parcuri unde nu ne cunoștea nimeni. Simțeam că trăiesc din nou, dar și că trădez ceva — poate așteptările celor din jur, poate imaginea mea de „mamă serioasă”.

Într-o duminică, Vlad a venit pe neașteptate acasă și ne-a găsit împreună la masă.
— Deci chiar nu-ți pasă! — a izbucnit el. — Îl aduci aici? În casa noastră?
— Vlad, casa asta e și a mea… Și am dreptul să fiu fericită!
— Ești naivă! O să te lase singură când îi convine! Toți bărbații sunt la fel!

Mircea s-a ridicat calm:
— Vlad, nu vreau să-ți iau locul sau să-ți rănesc mama. Dar o iubesc și vreau să-i fiu alături.

Vlad a ieșit trântind ușa. Am rămas cu lacrimi în ochi și cu inima frântă între două lumi: cea a datoriei față de copilul meu și cea a dreptului meu la fericire.

Au trecut luni de zile în care Vlad abia mi-a vorbit. Îmi trimitea mesaje scurte: „Ești bine?” sau „Ai nevoie de ceva?”. Niciodată „Te iubesc” sau „Îmi pare rău”.

Într-o seară ploioasă, am primit un telefon de la el:
— Mamă… Poate am fost prea dur. Dar mi-e greu să te văd altfel decât mama mea…
— Vlad, sunt tot eu. Doar că acum încerc să fiu și femeie, nu doar mamă.

A tăcut mult timp la telefon.
— Dacă el te face fericită… poate ar trebui să încerc să-l cunosc mai bine.

Am simțit cum mi se ridică o povară uriașă de pe suflet. Nu știu dacă Vlad va accepta vreodată pe deplin relația mea cu Mircea. Dar știu că am dreptul să iubesc și să fiu iubită, indiferent de vârstă sau prejudecățile celor din jur.

M-am uitat în oglindă în acea seară și mi-am zâmbit pentru prima dată sincer după mulți ani.

Oare câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că le e teamă de gura lumii sau de judecata copiilor? Merită să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți sau avem dreptul să trăim pentru noi?