„Dragă, sunt la Constanța, iar copiii sunt la mama. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!” – Confesiunea unei mame epuizate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi alunecau neputincioase pe volanul mașinii. Era trecut de miezul nopții și farurile tăiau întunericul drumului spre Constanța. Copiii dormeau deja la mama, iar eu conduceam fără să știu dacă mă îndrept spre o soluție sau spre un dezastru.

Ultimele luni fuseseră un șir nesfârșit de zile identice: trezit la 6 dimineața, pregătit pachete pentru școală, alergat după autobuz, muncit opt ore la biroul sufocant din centrul orașului, apoi acasă — teme, gătit, spălat, certuri între copii, reproșuri din partea lui Vlad că nu am făcut destul sau că nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit. În fiecare seară, când puneam capul pe pernă, simțeam că mă scufund într-o mare de oboseală și singurătate.

— De ce nu poți să fii ca alte femei? Uite la sora mea, Loredana! Ea are grijă de casă, copiii sunt mereu curați, soțul ei nu se plânge niciodată! — îmi spunea Vlad aproape zilnic, cu vocea lui tăioasă.

Nu știa nimeni cât mă doare comparația asta. Loredana avea ajutor de la soacră-sa, avea menajeră și lucra doar patru ore pe zi. Eu eram singură. Mama mă ajuta când putea, dar locuia în alt oraș. Prietenele mele se îndepărtaseră una câte una, ocupate cu propriile vieți sau poate sătule să mă audă plângându-mă.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat și Vlad s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână, am simțit că nu mai pot respira. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: „Asta e tot? Asta e viața mea?”

A doua zi dimineață, am lăsat copiii la mama și am plecat spre Constanța. Nu aveam niciun plan clar. Doar voiam să fiu singură, să aud valurile și să-mi adun gândurile. Pe drum, telefonul a început să vibreze insistent. Era Vlad.

— Unde ești? Ce-i cu tine? Cum ai putut să pleci așa?

— Vlad, am nevoie de o pauză. Nu mai pot. Copiii sunt bine la mama. Te rog… iartă-mă și încearcă să înțelegi.

A tăcut câteva secunde. Apoi a început să țipe:

— Ești egoistă! Cum poți să-mi faci una ca asta? Ce o să zică lumea?

Am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă. Nu mai conta ce zice lumea. Nu mai conta decât să respir din nou.

Ajunsă la Constanța, m-am plimbat ore întregi pe faleză. Am privit marea și mi-am amintit cine eram înainte să devin „mama copiilor” sau „soția lui Vlad”. Eram Irina — visătoare, pasionată de literatură, cu vise mari și speranțe naive. Unde dispăruse fata aceea?

În următoarele zile, Vlad mi-a trimis zeci de mesaje. Unele pline de furie, altele de disperare:

— Copiii întreabă de tine! Cum poți să-i abandonezi?
— Dacă nu te întorci azi, nu te mai primesc acasă!
— Te rog… hai acasă. Fără tine nu suntem nimic.

Mama mă suna și ea:

— Irina, știu că ți-e greu… Dar copiii au nevoie de tine. Vlad e pierdut fără tine.

Dar nimeni nu mă întreba dacă eu sunt bine. Dacă eu mai pot.

Într-o seară, pe plajă, am întâlnit-o pe Camelia — o femeie trecută printr-un divorț dureros. Am stat de vorbă ore întregi despre viață, despre așteptări și sacrificii.

— Știi ce-am învățat eu? — mi-a spus ea privind spre valuri. — Când te pierzi pe tine pentru ceilalți, nu mai rămâne nimic de oferit nici lor. Trebuie să ai grijă de tine ca să poți avea grijă de ei.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

După o săptămână m-am întors acasă. Copiii au alergat spre mine cu lacrimi în ochi:

— Mami! Ne-a fost dor de tine!

Vlad stătea în prag, palid și abătut.

— Irina… Nu știu ce s-a întâmplat cu noi. Dar vreau să încercăm din nou… Poate ar trebui să vorbim cu cineva…

Am început terapia de cuplu. Nu a fost ușor — au ieșit la suprafață răni vechi, frustrări nespuse. Am învățat să cer ajutor fără rușine și să spun „nu” când simt că nu mai pot.

Mama a început să vină mai des la noi. Vlad a preluat din sarcinile casei și a încetat comparațiile dureroase cu Loredana. Copiii au devenit mai atenți la nevoile mele.

Dar rana rămâne acolo — frica aceea că dacă nu sunt perfectă, nu sunt suficient de bună pentru ei.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Câte mame se pierd pe ele însăși încercând să fie totul pentru toți?

Poate că adevărata valoare nu stă în cât dăm celorlalți, ci în cât reușim să ne păstrăm pe noi înșine printre toate aceste sacrificii…

Voi ce credeți? Există o limită a răbdării? Cât putem duce până când ne pierdem cu totul?