Două verighete, o singură inimă frântă

— Doamnă, a doua soție deja a intrat, vă rog să așteptați puțin pe hol, mi-a spus asistenta cu o voce grăbită, fără să mă privească în ochi. M-am oprit brusc, cu respirația tăiată, toată lumea din jurul meu părea să se miște în reluare. Geanta mi-a alunecat de pe umăr și am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. A doua soție? Eu eram singura soție a lui Doru. Sau cel puțin așa credeam.

Cu câteva ore înainte, primisem un telefon de la spital: „Soțul dumneavoastră a suferit un infarct. Veniți cât mai repede.” Am alergat pe străzile Bucureștiului, cu inima cât un purice, convinsă că totul va fi bine, că Doru va zâmbi și va face o glumă proastă despre cât de dramatic sunt eu. Dar acum, pe holul rece și luminat artificial al spitalului, lumea mea s-a fisurat.

— Poftim? am bâiguit, încercând să-mi adun gândurile. — Eu sunt soția lui Doru Popescu.

Asistenta s-a uitat la mine cu o privire vinovată, apoi a șoptit: — Îmi pare rău, doamnă. E multă confuzie azi… Vă rog, așteptați aici.

Am rămas pe bancă, cu ochii fixați pe ușa secției de cardiologie. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: aniversări, vacanțe la mare, serile liniștite în care citeam împreună sau ne certam pentru nimicuri. Cum era posibil ca totul să fie o minciună? Cine era această „a doua soție”? Și de ce nu știam nimic?

După câteva minute care mi s-au părut ore, ușa s-a deschis și o femeie brunetă, cu ochii umflați de plâns, a ieșit grăbită. S-a uitat la mine preț de o secundă, apoi și-a coborât privirea. Am simțit un impuls să mă ridic și să o opresc, să-i cer explicații, dar picioarele nu mă ascultau.

— Doamna Popescu? m-a chemat asistenta. — Puteți intra acum.

Am pășit în salon cu inima frântă. Doru era întins pe pat, palid și slăbit. Când m-a văzut, a încercat să zâmbească.

— Ana… ai venit…

— Cine era femeia care tocmai a ieșit de aici? am întrebat fără ocolișuri.

A ezitat o clipă, apoi și-a lăsat privirea în jos.

— Ana… nu e momentul…

— Ba da! am izbucnit. — Cine este ea?

A oftat adânc și am văzut lacrimi în colțul ochilor lui.

— Se numește Mirela… E… e cealaltă soție a mea.

Am simțit cum tot aerul din încăpere dispare. M-am prăbușit pe scaunul de lângă pat și am început să tremur.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta?

— Ana… n-am vrut să te rănesc. Totul a început acum cinci ani… Am cunoscut-o la serviciu. A fost o greșeală, dar apoi… nu m-am mai putut opri. Am dus o viață dublă. Îmi pare rău…

Lacrimile mi-au inundat obrajii. Îmi venea să țip, să-l lovesc, să fug din salon și să nu mă mai uit niciodată înapoi. Dar am rămas acolo, paralizată de șoc.

— Și copii? Știe Vlad? Știe Irina?

— Nu… Nimeni nu știe. Te rog… Ana…

L-am privit cu ură și milă în același timp. Omul pe care îl iubeam devenise un străin peste noapte.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar. Vlad și Irina au aflat adevărul de la mine; reacțiile lor au fost devastatoare. Vlad a spart un pahar urlând că nu vrea să-l mai vadă pe taică-su niciodată. Irina s-a închis în cameră și n-a mai vorbit cu nimeni două zile.

Mama mea m-a sunat zilnic să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Tata a venit la București special ca să stea cu mine și copii. Prietenele mele mi-au spus că trebuie să fiu puternică, dar fiecare sfat suna gol în urechile mele.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit curajul să-i scriu Mirelei un mesaj: „Putem vorbi?” Mi-a răspuns după câteva ore: „Da. Și eu am nevoie de răspunsuri.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din cartier. Mirela era la fel de distrusă ca mine.

— Nici eu n-am știut de tine până azi dimineață, mi-a spus ea printre suspine. — Mi-a spus că e divorțat… că are doi copii mari care nu-l mai caută…

Am râs amar.

— Ne-a mințit pe amândouă.

Am stat acolo două ore povestind despre bărbatul care ne-a distrus viețile. La final ne-am îmbrățișat ca două surori de suferință.

Au trecut luni de atunci. Doru s-a mutat singur într-o garsonieră mică, încercând să repare ce se mai poate cu copiii noștri. Eu am început terapia și încerc să mă regăsesc printre ruinele vechii mele vieți. Mirela și cu mine ținem legătura; uneori râdem amar de cât de naiv am fost amândouă.

Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere într-un bărbat sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă. Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și nu știu încă? Ce ai face tu dacă ai descoperi că viața ta e construită pe o minciună?