Două surori la aceeași înmormântare: Povara unui adevăr ascuns

— A fost și tatăl meu, mi-a spus ea cu o voce tremurată, privindu-mă direct în ochi. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva am auzit greșit. Încă simțeam noroiul rece sub pantofi și mirosul de pământ proaspăt răscolit îmi umplea nările. Lumea din jurul meu părea să se dizolve, rămăsesem doar eu, trunchiul de stejar sub care era îngropat tata și această femeie cu ochii umezi, care tocmai îmi spunea că suntem surori.

— Cum adică? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Nu era momentul pentru astfel de revelații, nu acolo, nu atunci când încă nu mă împăcasem nici măcar cu moartea lui.

— Mă cheamă Irina. Mama mea a fost cu tatăl tău mulți ani. Nu am venit să cer nimic, doar… am vrut să știi că exist, a continuat ea, jucându-se nervos cu marginea batistei negre.

Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se clatină. Tata fusese mereu un om tăcut, sever, dar credeam că știu totul despre el. Mama, care stătea la câțiva metri distanță, vorbea cu preotul și cu unchiul Doru. Oare știa? Oare toată lumea știa și eu eram singura care trăia într-o minciună?

Am plecat de la cimitir fără să-i spun nimic mamei. În mașină, drumul spre casă a fost tăcut. Mama plângea încet, iar eu mă uitam pe geam la câmpurile ude de ploaie. În mintea mea se derulau scene din copilărie: tata care mă învăța să merg pe bicicletă, tata care mă certa când luam note mici, tata care tăcea ore întregi la masă. Cine fusese el de fapt?

Seara, după ce rudele au plecat și casa s-a golit de mirosul de colivă și lumânări, am găsit curajul să o întreb pe mama:

— Mama, cine e Irina?

A tresărit ca și cum ar fi primit o palmă. S-a așezat pe marginea patului și a început să-și frământe mâinile.

— Știam că într-o zi o să afli… Tatăl tău a avut o relație cu altcineva. A fost greu pentru mine, dar am rămas împreună pentru tine. Nu am vrut să-ți stric copilăria.

— Și tu ai acceptat asta? am întrebat printre lacrimi.

— Nu am avut de ales. Eram tânără, fără sprijin, iar lumea vorbește mult într-un sat ca al nostru. Am ales să tac și să merg mai departe.

Am simțit o furie oarbă față de tata, dar și față de mama. Cum putuseră să-mi ascundă așa ceva? Cum putusem eu să nu-mi dau seama? M-am închis în cameră și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Aș vrea să vorbim. Nu vreau nimic de la tine, doar să ne cunoaștem.”

Am ezitat mult timp înainte să-i răspund. În cele din urmă am acceptat să ne întâlnim la o cafenea din oraș. Când am ajuns, Irina era deja acolo, cu o carte în mână și o cafea aburindă în față.

— Mulțumesc că ai venit, a spus ea încet.

— De ce acum? De ce la înmormântare?

— Nu am avut curaj până acum. Am crescut știind că tata are altă familie. Mama mea a suferit mult. Dar mereu mi-am dorit să te cunosc.

Am privit-o atent: avea aceeași formă a ochilor ca mine, același zâmbet timid. Era imposibil să nu văd asemănarea.

— Știi… tata nu a fost niciodată cu adevărat al meu. Venea rar, îmi aducea dulciuri și pleca repede. Mereu simțeam că nu sunt destul de bună pentru el.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Eu îl avusesem pe tata lângă mine toată viața, chiar dacă nu fusese cel mai cald om din lume. Irina crescuse cu dorul și cu lipsa lui.

— Nu știu dacă pot să te iert pentru că ai apărut acum, i-am spus sincer. Dar nici nu pot să te urăsc.

Am început să vorbim despre copilăriile noastre paralele: eu la casa mare din sat, ea într-un apartament mic din oraș; eu cu vacanțe la bunici, ea cu zile lungi de singurătate; eu cu certuri și împăcări cu tata, ea cu scrisori netrimise și vise spulberate.

Întoarsă acasă, mama m-a întrebat dacă vreau să vorbim. Am refuzat. Aveam nevoie de timp să procesez totul. Zilele au trecut greu; rudele au început să bârfească prin sat despre „cealaltă fată a lui nea Vasile”. Unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate sau chiar răutate.

Într-o seară l-am visat pe tata: stătea pe bancă în curte și mă privea trist. M-am trezit plângând și mi-am dat seama că nu voi primi niciodată răspunsurile pe care le vreau.

Am început să mă întâlnesc tot mai des cu Irina. Încet-încet am descoperit că avem multe în comun: iubim aceleași cărți, râdem la aceleași glume proaste și ne dorim aceleași lucruri simple — liniște și adevăr.

Mama a acceptat greu această nouă realitate. La început nu voia nici măcar să audă de Irina. Dar într-o zi am găsit-o vorbind cu ea la poartă; plângeau amândouă și se țineau de mână.

Satul a început să uite scandalul după câteva luni — oamenii au alte subiecte de bârfă mereu. Eu însă nu pot uita ușor. Încerc să-l iert pe tata pentru tot ce a ascuns și pe mama pentru tăcerea ei dureroasă.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte vieți sunt frânte de minciuni spuse „pentru binele copiilor”? Poate că adevărul doare mai tare decât minciuna — dar numai el ne poate elibera.